AMINTIRI DESPRE PĂSTRĂVI

By
Administrator
– aprilie 12, 2016Posted in: Articole vanatoare

AMINTIRI   DESPRE   PĂSTRĂVI

 
 
 
 
          Multe dintre micile bucurii ale vieţii rămân întipărite peste ani în ungherele nebănuite ale sufletului, de unde revin din când în când să ne însenineze prezentul sau să ne readucă în cuget trăiri care devin, odată cu vârsta , unice. Copilăria se leagă mai mereu , ca un zâmbet al destinului, de amintirea unui curs de apă cu undă curată şi proaspătă, aşa cum ar trebui să fie şi viaţa omului matur de mai târziu. Pârâul meu avea în apele sale păstrăvi, nişte peşti iuţi şi frumoşi ca prima dragoste, punctaţi cu stropi roşii şi negri, după care jinduiau toţi puştii care îi pândeau de pe mal cu câte o vargă de alun în chip de undiţă. Erau nemaipomeniţi păstrăvii în jocurile lor printre şuvoaiele îmbătrânite de spumă albă ca omătul, aşa cum alergau sărind uneori prin văzduh după musculiţele mărunte. Iar apele erau teribil de limpezi, mai limpezi chiar decât gândurile bune sau decât lacrimile de copil. Primăvara, după ce se stingeau vuietele ultimei viituri pe care zăpezile topite o îndesau în albia prea strâmtă, cu cei de seama mea, alergam în luncă să vedem dacă apele ne lăsaseră peştii în bulboanele ştiute din vara trecută. Se întâmpla uneori să nu mai regăsim locurile, schimbate de voia puhoaielor şi atunci pribegeam multă vreme în sus şi în jos, în  lungul pârâului, să găsim noile locuri de taină ale peştilor fermecaţi. Pe maluri, printre răchitele scorburoase şi gârbovite de ani înfloreau păpădiile, dăruind aurul lor ierbii la fel de fragedă ca şi pruncia noastră. Era o lume curată ori poate că aşa o vedeam atunci cu privirile neprihănite ale anilor dintâi. Multă vreme nu am mai trecut prin lunci, semn că vârsta grijilor mărunte  s-a petrecut în alte lumi ca să lase loc gândurilor apăsătoare împunse fără milă de năvala nesăţioasă a timpului. Din fuga maşinii mai priveam uneori pârâul copilăriei şi mi se părea că e tot mai departe de drumurile mele, că îmi devine tot mai străin. Când m-am hotărât într-o zi să mă rup din păienjenişul obligaţiilor şi să păşesc din nou pe malul apei, ca şi cum aş fi vizitat un prieten vechi şi  mult prea îndepărtat, m-am pomenit străin într-un loc pe care nu aveam cum să mi-l imaginez vreodată aşa cum îl vedeam acolo. Mormane de gunoaie părăsite pe malurile sfârtecate de roţi de tractoare îşi dezveleau impudice hidoşenia. 11200898_853998201348654_1865677213480638979_n[1]
                                                                                                                                          ( foto: R.V.M.)
Pungi de plastic murdare şi zdrenţuite împânzeau lunca într-un covor strident al mizeriei şi nepăsării omului. Cele mai neaşteptate bucăţi de obiecte, răspândite cât se putea vedea cu ochii ca după o imensă şi devastatoare explozie a civilizaţiei axate pe consum, îşi expuneau inutilitatea printre firele de iarbă ivite nefiresc pe acest câmp al putreziciunii. Cutii rupte, conserve turtite, încălţări scâlciate, cioburi, bucăţi de ţiglă, zdrenţe murdare,  plastic, polietilenă, azbest, carton, coji şi multă, enorm de multă indiferenţă prefăcuseră lunca din copilărie într-o groapă de gunoi a oamenilor mari. Sau poate că omul între tinereţe şi bătrâneţe îşi vede împrejurul mereu mai urât, mereu mai murdar, mereu mai putred . În albie apa abia mai sclipea în curgere tristă printre resturi de sărăcie şi slin. Până şi nisipul fin depus într-o latură părea că străluceşte unsuros sub soarele ce în zadar se străduia să topească jegul omenirii. Dispăruse şi spuma imaculată din unde, iar păstrăvii nu mai erau.
          Ceea ce am văzut în ziua în care am dorit să îmi redescopăr copilăria cercetând lunca este din păcate deja o imagine consacrată a apelor din ţara noastră. Oricine, de oriunde, pătrunzând aproape de albia unui râu va avea aceeaşi insalubră experienţă pe care am trăit-o şi eu. Starea sanitară a luncilor româneşti este jalnică, după cum şi apele sunt incredibil de profanate. Pentru orice popor civilizat apele au rol sacru fiind menite să aline setea, să asigure recoltele, dar şi să cureţe trupul. Pentru cel care priveşte apele curgătoare din România se va naşte indiscutabil întrebarea cine sunt oamenii care se adapă din ele şi cât de curaţi pot fi ei, cine sunt conducătorii societăţii şi cum se spală ei pe mâini.
          Faptul că poluarea râurilor a ajuns la asemenea cote încă nu pare să fi deranjat pe nimeni. Cauzele care au dus la acest fenomen nu sunt doar ambalajele produselor ieftine, mentalitatea de mahala, lipsa spaţiilor de depozitare a resturilor menajere sau crasa nepăsare a autorităţilor. Este în culpă însăşi tradiţia noastră ca popor, de vreme ce nu înţelegem să ne apărăm resursele de apă şi aşa neîndestulătoare. Iar culpa aparţine unei singure generaţii, cea de azi. De la uşurinţa cu care sunt aruncate pe piaţă tot felul de produse ale căror ambalaje nu se mai reciclează devenind astfel poluanţi majori şi până la modul de aplicare a legislaţiei referitoare la protecţia mediului, aşa cum este ea, de la politicile industriale până la obscurele interese de grup, de la sărăcia omului de rând până la aroganţa milionarului, toate concură la mizeria din albiile apelor curgătoare şi nu numai. Trăim într-o societate în care banul este detergentul universal care curăţă şi împrospătează orice în afară de ape.Este societatea din care facem parte integrantă şi în care ar fi trebuit să avem ceva de spus. Trăirile fiecărui om sunt cele pot purifica sau pot murdări lumea, după cum şi apele cu care îşi primeneşte obrazul sunt mai curate sau mai puţin curate. Rămâne doar ca fiecare să se întrebe pentru ce s-a născut.
 
 
                                                                          CASIAN   BALABASCIUC

Share This:

About Administrator