BLANA URSULUI DIN PĂDURE…

… reprezintă corespondentul mamifer al ciorii de pe gard din proverbul cu vrabia din mână și definește perfect spiritul în care a fost conceput recent apărutul ordin al ministrului mediului, cu numărul 1.169, în vigoare din data de 4 septembrie 2017. Pritocit nefiresc de mult și devenit, vorba lui Topârceanu, „lung prilej de vorbe și de ipoteze”, respectivul act normativ se intitulează pompos „pentru aprobarea nivelului de intervenție în cazul speciilor de urs și lup, în interesul sănătății și securității populației și în scopul prevenirii unor daune importante”, fapt care te poate duce cu gândul la un lucru bine, serios și responsabil făcut. Asta, probabil, pentru un extraterestru, nefamiliarizat cu ideea că, în legislația mioritică, nimic nu e ce pare a fi. „Oamenii se folosesc de cuvinte doar pentru a-și ascunde gândurile”, scria Voltaire, fără să fi citit însă acest ordin ministerial.
Așa se face că noi, ieri-noapte, o mână de camarazi, unii cu atribuțiuni pe linie de vânătoare, alții doar pasionați de această nobilă îndeletnicire, dar utilizatori autorizați ai limbii române, am zăbovit, într-o sihăstrie, asupra paginii din „Monitorul oficial”, menite să reglementeze, o dată pentru totdeauna, relațiile dintre om, urs și lup, în Carpații noștri.
Polemica s-a dezlănțuit încă de la primele două articole, unde se argumentează stabilirea numărului maxim de derogări de la statutul de specii strict protejate, prin vânare ori în vederea relocării, la urs (140 de exemplare) și la lup (97), pesemne printr-un algoritm. Nu ni se precizează însă dacă această cotă, ca plafon maxim, este anuală sau se întinde pe toată perioada valabilității ordinului, adică sine die. Epatează precizia cifrelor, în vreme ce însăși stabilirea cu exactitate a efectivelor reale la aceste specii de sălbăticiuni extrem de mobile (pot străbate zeci de kilometri într-o singură noapte) ține de domeniul aleatoriului. Un urs sau un lup poate produce „daune importante asupra culturilor agricole și animalelor domestice”, în aceeași zi, la distanțe apreciabile, fiind bifat simultan în catastifele unor fonduri cinegetice diferite. Se elaborează stufoasa documentație impusă prin ordin, la unison? Dar exemplarul responsabil pentru respectivele pagube cum se identifică, dat fiind faptul că acționează cu predilecție la adăpostul întunericului și în haită (lupul) ? „Prinde orbul, scoate-i ochii”, sună un proverb autohton. Se prelevează probe ADN? Când, post mortem? Îndeobște, acarul Păun, cel mai la îndemână, poate doar în trecere prin zonă, plătește polița, iar adevăratul făptaș își continuă liniștit activitatea, inflamând autoritățile și forțând păgubiții să-și facă singuri dreptate, cu mijloace proprii, demne de Evul Mediu.


Când credeam că am încheiat lista reproșurilor de ordin tehnic, spre dimineață, ne-a sărit în ochi un enunț aparent inofensiv: „Capturarea, relocarea sau recoltarea exemplarelor (…) se realizează în prezența personalului tehnic de specialitate”. Și noi, naivii, care credeam că se va pune capăt vânătorii comerciale… Deci nu „de către”, ci „în prezența”! Articolul 3 stipulează, fără echivoc, că recoltarea animalului se realizează prin metoda „la pândă”. Vă propun următorul scenariu: ursul X ucide mai multe vite. Se elaborează documentația și se autorizează împușcarea vinovatului. Gestionarul fondului cinegetic alimentase deja câteva puncte de nădire (doar plătea redevență, nu?) unde se prezenta, cu precizie de ceasornic, ursul Y, exemplar capital, râvnit de pușcași cu dare de mână, a cărui blană și-ar fi găsit locul potrivit în salonul unei vile. Vânătorul Z este postat în observator, ursul Y cade în foc, credul, la oră fixă, bazându-se pe mărinimia și buna credință ale oamenilor, iar ursul X își continuă activitatea de prădător. Concluzia: gestionarul H este negustor cinstit, ursul X și vânătorul Z sunt fericiți, ursul Y veghează șemineul, sub formă de trofeu-covor, cu o medalie de aur căpătâi, iar legea își continuă, imperturbabil, drumul, convinsă că respectă „regimul ariilor naturale protejate, conservarea ariilor naturale, a florei și faunei sălbatice”.
Cât despre lup, te apucă râsul! Cum arată un lup vinovat? Are alură de tâlhar? Dar unul inocent? Se gudură? Domnii specialiști poate știu mai multe decât noi, novicii, care am petrecut o noapte întreagă încercând să dăm de capăt unui ordin ministerial alcătuit din cuvinte mari și decizii ferme. Dacă ne-am și distrat uneori, ne cerem scuze. Poate că ar fi trebuit să devenim triști ori măcar sobri, în fața legiferării unor practici pe care, formal, le incriminăm ca fiind balcanice. În anul 1907, în revista „Diana”, se scria: „Hatârul și sfănțuiala vânează ca în codrii Vlăsiei (…). Legile sunt făcute pentru păcătoși, iar nu pentru oameni cum se cade.” După mai bine de un secol, eu cred că, dimpotrivă, lacătele și legile sunt pentru cei cinstiți; hoții se descurcă în orice situație.

Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator