UN AMOREZ GELOS – COCOȘUL DE IERUNCĂ

Micul tetraonid nu este cu nimic mai prejos în impetuozitate decât verii lui de pe culmile înalte ale Carpaților, cocoșul-de-munte și cocoșul-de-mesteacăn. Atâta doar că partea cea mai spectaculoasă a ceremonialului său de nuntă are loc toamna, la cumpăna dintre lunile septembrie și octombrie, pe când cimotiile lui își dau măsura virtuozității în materie de dans nupțial, în miez de primăvară. De fapt, cu toții își rostuiesc cuibarele în aprilie-mai. O repetiție discretă, cunoscută sub numele de „rotit fals”, îi are ca protagoniști, acum, și pe gotcani, dar momentul este atât de lipsit de culoare încât aproape că trece neobservat. Puțini sunt cei ce se pot lăuda cu faptul că au asistat la o asemenea scenă, preț de câteva minute, cel mai adesea din pură întâmplare. Specialiștii opinează că este vorba de o manifestare fără finalitate a masculilor tineri, tulburați de dragoste platonică, la echinocțiul de toamnă. Toiul rotitului adevărat va fi la echinocțiul de primăvară. Oricum, găinile nu participă în niciun fel la această „formă fără fond”.
La cocoșeii de ieruncă însă, logodna autumnală are un caracter cât se poate de serios. Ei chiar se implică, se luptă, fluieră, caută, cheamă, iar febra lor capătă dimensiuni dramatice, căci se soldează cu încleștări corp la corp, pene smulse și picături de sânge lăsate de rivali pe câmpul de bătaie. Învinsul nu își pierde, totuși, viața în arenă, precum gladiatorii Romei antice, dar iese din luptă destul de scărmănat și, credem noi, cu orgoliul rănit.
Pe acest temperament coleric al micilor tetraonide ne bizuim și noi, vânătorii, câțiva, la mijlocul toamnei. Alunișurile jilave din preajma pâraielor colinare, cu parchete copleșite de vegetație pionieră, curmăturile vechi, desișurile cu ochiuri deschise – toate pot ascunde, la o cercetare atentă, semne ale prezenței „brădioarelor”, cum li se mai spune acestor păsări, atât de delicat. Urechea exersată identifică, mai cu seamă în zori, fluieratul discret al cocoșeilor-de-alun care își marchează astfel, sonor, teritoriul pe care îl apără cu strășnicie de intruși.
Nu puteam rata nici în această toamnă, pe fondul stingerii treptate a boncăluitului cerbilor, pânda la ierunci ademenite cu fluiericea. Cu o lună în urmă, primisem una nouă, din oțel, subțire și delicată, și abia așteptam să văd ce efect are asupra micilor zburătoare. Mie mi se părea minunată, ca orice lucru nou, mai ales că era prevăzută și cu un orificiu, astfel că putea fi purtată la gât, fără riscul de a o rătăci prin buzunare.
După o inspecție sumară a terenului, în după-amiaza din ajun, fără a deranja prin zgomote nedorite liniștea tăieturii de pe coasta pârâului Afinec, știute deja din anii trecuți, dar mai bogate acum în arbuști și ierburi de tot felul, am revenit în zori, cu pași neauziți, pe cărarea luminată de prietenoasa lună plină din prima decadă a lui octombrie. Astfel, am regăsit ușor cioata mare, aleasă încă din ziua anterioară. Sticlea de brumă. Așa că mi-am luat de pe umăr tolba de piele groasă și m-am așezat pe ea. Era mult mai bine. În vale, termometrul arăta două grade sub zero. Aici, cred că erau minus cinci.
Cu pușca pe genunchi, am slobozit din chemătoare primele provocări, cu pauze lungi, de tatonare. Lumina crescuse binișor, cu o geană roșietică peste zimții molizilor din pădurea bătrână. De acolo, nu peste multă vreme, mi-a venit și răspunsul. Jocul duelului sonor începuse. Treptat, distanța dintre noi se micșora. Am mai chemat o dată și, pentru a mi se sesiza vreo perfecțiune în „partitură”, am tăcut și am despiedicat arma. Foșnetul frunzelor veștede se apropia, cu scurte popasuri și provocări fluierate.
Când a ieșit la lărgime, în mica arenă traversată de curpeni de mur brumat și smocuri de festucă zburlită, l-am lăsat să se umfle țanțoș în pene, agitat și pus pe harță, după care am dat drumul focului.
L-am ridicat dintre frunzele veștede, ca pe un dar de preț al acestei toamne. Soarele se ridicase binișor peste tăietura veche dintre obcini. Vânătoarea se terminase. Cu trofeul în tolbă și cu sufletul plin de emoțiile încă vii, am pornit către vale, pe poteca ale cărei frunze sunau sticlos sub tălpile cizmelor. Pădurea se închidea în urmă.
Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator