IERUNCĂ ȘI VIEZURE, ÎN TANDEM

În zonele colinare și de munte, viezurele și ierunca împart adesea același teritoriu, însă fără a se afla într-o relație foarte apropiată: nici concurenți la hrană, nici dușmani de moarte, dar nici prieteni la cataramă. Aici, vina o poartă bursucul, care nu se dă în lături, dacă i se ivește prilejul, de la o gustare alcătuită din ouă sau pui nezburători de ieruncă, aceasta, ca toate tetraonidele, cuibărind pe sol, ceea ce constituie un serios factor limitativ pentru sporul natural al speciei sale, vulnerabile în fața tuturor prădătorilor tereștri, de la nevăstuică până la urs.
Despre prietenul meu Ioji am mai povestit. Și încă ar mai fi multe de spus. Acum, vreau să vă vorbesc despre o vânătoare la care am fost invitat, dar nu am putut să particip. Din păcate, nu știu cum se întâmplă în ultima vreme, însă, ori de câte ori mă remarc prin absență la asemenea activități, se petrec lucruri cu adevărat memorabile, la care regret că nu am fost martor.
Cu autorizația de viezure și ieruncă în buzunar, și-a luat din fișet mixta „Blaser” cal. 16/5,6×52, echipată cu lunetă „Leupold” 3-9×42, și apucat drumul Rădvănelului, în pragul serii, cu gândul la bursucăria veche de sub poiana Dobranschi. Zilele trecute, traversând acel ochi de fâneață, dumnezeiește argintat de brumă, a zăbovit minute în șir, fermecat de vioriul brândușelor-de-toamnă desfășurate în covoare întinse, ca întotdeauna în octombrie. Tot atunci, ca într-un pastel cu pretext vânătoresc de Turgheniev, a simțit adierea taigalei aduse pe aripi de stolurile ascuțite ale gâștelor mânate de iarnă către miazăzi. Au trecut stolurile o bună bucată de vreme, la mare înălțime, dar glasurile lor se auzeau deslușit în liniștea obcinilor.
Acum însă, nu cu mult după ce a închis portiera mașinii, Ioji a surprins în sumedenia de sunete ale păsărilor pădurii la ceasul crepusculului chemarea subțire a cocoșelului de ieruncă. A așteptat să se repete și a răspuns din fluiericea agățată cu șnur la gât. Dialogul cu aprigul voinic din acel crâmpei al alunișurilor de pe Argel a continuat până când, sătul de prelungirea inutilă a acestui război al amenințărilor fără finalitate, micul tetraonid și-a părăsit reduta cetinilor, a pârâit din aripi și a aterizat în arena drumului forestier, provocându-și rivalul nevăzut la luptă dreaptă. Atunci a venit, fatal, răspunsul țevii lise…
Cu prețiosul trofeu în tolbă, vânătorul grăbea pașii către subsuoara poienii Dobranschi, ținta suișului său fiind cetatea bursucilor de sub coamă. Avantajul lunii încă mari și al cerului senin nu trebuia pierdut, fiindcă se știe că viezurii ies din vizuină și își încep activitatea îndeobște după lăsarea întunericului, pentru a reveni la sălaș înainte de ivirea zorilor.
Observațiile minuțioase din zilele anterioare l-au asigurat că, în subteran, domnește un adevărat clan: toate ieșirile erau frecventate, cărările abundau de urme proaspete, iar „latrina” – specifică acestor mustelide exemplare în privința igienei – se dovedea folosită intens. După ce s-a asigurat că boarea trage către el, și-a stabilit locul pândei în spatele unui fag centenar, îmbrăcat în bunceag, cu vedere bună către borta cea mai apropiată. Celelalte impuneau alt unghi de tragere, într-o zonă fără camuflaj pentru vânător, dar, mascate de vegetație fiind, cu avantaj pentru locuitorii catacombelor.                                                                                 foto:N.Theil
La ora 19,50, talerul știrbit al lunii s-a ridicat peste vârfurile molizilor, învăluind scena într-o lumină rece. După câteva minute, fără niciun zgomot, din pământ s-a ivit capul dungat al sălbăticiunii așteptate. Adulmecând, bursucul a ieșit la lărgime cu totul și s-a scuturat de țărână. Atunci a detunat și țeava ghintuită…
Este evident că eficiența armei camaradului meu a fost, ieri seară, maximă, dar el nu se poate lăuda cu un dubleu. Deși, la prima vedere, așa s-ar putea defini, problema a deschis o mică polemică, a doua zi, cu un amic destul de vulnerabil pe tărâm cinegetic. Am tranșat disputa, deschizând enciclopedia lui M. Georgescu (doctor în ale vânătorii) la „mărul discordiei”, unde am citit amândoi: „Dubleu – performanță ocazională de a împușca cu două focuri trase consecutiv două exemplare de vânat, la puștile lise cu două țevi (sau automate) fără a lua pușca de la umăr; la puștile ghintuite, cu intervalul de timp necesar descărcării-încărcării și epolării din nou”. Magister dixit!
Iscusitul meu prieten Ioji nu a avut nicio pretenție în privința așa-zisului dubleu. S-a mulțumit cu performanța dobândirii a două trofee rare în aceeași seară, fără să-și reîncarce mixta. Doar noi, ceilalți, ca doi cârcotași de pe tușă, ne-am lansat în considerații teoretice oarecum sterile, conform principiului „Cine nu poate da exemple dă sfaturi”. Ori măcar comentează.
Gabriel CHEROIU
Foto: Jozsef Eross

Share This:

About Administrator