JURNAL DE BOCĂLUIT, PE RÂȘCA-MICĂ

Unsprezece ieșiri pe teren în șapte zile, în toiul boncăluitului, reprezintă un adevărat tur de forță, mai ales când trebuie să te strecori printre ploile unui sfârșit de septembrie din cale-afară de năzuros. Cu „cartierul general” stabilit la cabana Șipoțel, am început să străbatem radial și sistematic, încă din prima zi, bazinetele și versanții ce flanchează cursul tot mai anemic al Râștei-Mici. Odinioară, aici se prindeau păstrăvi. Astăzi, debitul redus îți îngăduie să treci peste pârâu dintr-un singur salt, fără să-ți trebuiască cizme. Odată cu apa, misterios pierdută, au dispărut și peștii de altădată.
Micului nostru grup i se alocaseră câteva autorizații de vânătoare din întreaga cotă pentru acest sezon, pe fondul cinegetic al Râșcuței. Cu un secol în urmă, pe aceste meleaguri, dreptul puștii îl avea o restrânsă tovărășie din care făcea parte și Mihail Sadoveanu. Din evocările câtorva peripeții cu arma pe umăr, pe văile Râștei și a Moișei, s-au născut pagini fermecătoare din „Țara de dincolo de negură” și din „Istorisiri de vânătoare”.
Ne-am mobilizat așadar, încă din prima zi, luni, după căderea serii, și am urcat pe Pârâul Rusului unde, la nici doi kilometri de suiș printre mugete răzlețe, am zărit luminițele unei tabere temporare a muncitorilor forestieri. Nu ne-a rămas decât să facem drum întors, fără a mai da aripi fanteziilor noastre cinegetice.
În zori, am apucat calea Rătihnei, al cărei singur folos ne-au fost pălăriile umplute, în lipsa altor mijloace de transport, cu ghebe (sau pipinci-de-vară), culese de pe cioatele din coasta pârâului. La cabană, am opărit bureții și i-am folosit ca pat confortabil pentru friptura de mistreț, din carnea păstrată în baiț de cu seară. În tandem cu mămăliguța cu cartofi, după tipic bucovinean, mâncarea a făcut senzație printre convivi, alături de un „Solo Quinta”, interesant cupaj de vin alb din cinci soiuri de struguri, printre care unul… roșu.
Seara, am urcat pe Bățu, după o ploaie pripită. Am schimbat bocancii cu cizmele și haina de vreme bună cu impermeabilul, ascultând până târziu, sub stele, mugetele taurilor de pe culmile dimprejur, însă fără a întâlni vreunul. Boncăluiau pe loc, în desiș.
Miercuri dimineața, încă înainte de ivirea zorilor, eram pe drumul spre culmea Cireșului. Un cerb glăsuia îndârjit într-un semințiș de fag și brad, pe un fundal de toacă bătută ritmic la utrenie și de clopote dinspre Sihăstria Râștei, crescută în numai un an la subsuoara pădurii și rotunjind la cincisprezece numărul locașurile ortodoxe din zonă, unele pe stil nou, altele pe cel vechi. Concertul era unul tulburător: lumea sălbăticiunilor își împletea sonurile misterioase, cu cele ale oamenilor.
Nu ne-am putut apropia de stăpânul acelor sihăstrii silvestre. Vigilente, ciutele ne-au simțit pașii printre vreascurile încă însetate și și-au condus prințul, ca o gardă pretoriană, în tainițele codrului.
Seara, o nouă repriză de ploaie ne-a silit să ne rezumăm la străbaterea cu mașina a drumului axial, cu scurte pauze de ascultare la gurile drumurilor forestiere și de încercare zadarnică de a stârni, cu sunete amăgitoare din corn ori din scoică, vreun trubadur mai credul.
Joi dimineața, am ales culmea Lăcuțului și ne-am folosit, pe tot timpul suișului, doar de instinct și de lumina palidă a ultimelor stele, numai pentru a nu-i deranja pe cei doi cerbi puternici – unul pe un clin împădurit, altul în afundul pârâului – lansați în provocări aprige. Eram chiar la mijloc și orice muget mincinos, socotit provocator, ne-ar fi deconspirat ca intruși. De lanterne nici nu putea fi vorba. La ora șapte, când luneta „Smith & Bender” a lui Mișu, titularul autorizației, și-ar fi putut da măsura perfecțiunii inginerești ce îi face sigla celebră, scena era deja goală: primele drujbe mormăiau deja agresiv la capătul drumului din vale. Mi-am amintit atunci de cuvintele lui Sylvain Tesson: „Când omul intră în pădure, zeii se retrag”.
La cabană, am avut surpriza să descoperim că unul dintre cei patru pretendenți la grația Dianei spărsese gheața, dobândind un trofeu atipic, anomalie foarte interesantă prin insolitul ei, selecție veritabilă. Coarnele, în greutate de peste zece kilograme la prima evaluare, prezintă concrescențe ieșite din tipic, direct de la baza soclului, ceea ce le conferă un aspect necomun. A rămas singura pată de culoare din toiul acestui boncăluit pe valea Râștei-Mici.
După șapte toamne de căutări asidue, Mișu și-a reportat idealul pentru anul viitor. Însă, în ce mă privește, am trăit o săptămână dintre cele mai frumoase, în mijlocul cerbilor și alături de camarazi, ceea ce nu e lucru puțin.
Gabriel CHEROIU
Foto: Paul Iliescu

Share This:

About Administrator