Despre originea Pointerului

 

O să încerc să relev ideiile prezentate de Franco Zurlini în lucrarea „Il Pointer”, un veritabil manual chinotehnic al rasei, publicat in anul 1991.
Preistoria
Zurlini arată ca multi dintre cei care au scris despre originea rasei, multe ipoteze care au fost formulate şi aproape toate trusele probatorii folosite pentru a dovedi proveniența pointerului au fost afectate de vanităţi sovine.
Un studiu serios a fost realizat de englezul William Arkwright în opera sa „Pointerul si predecesorii sai”, publicată în anul 1902, unde dupa ce a revelat că „în lipsa unei probe contrarii putem admite astfel că pointerul ca și setterul sunt originari din Europa” și a aruncat fiecare ipoteză de folosire a cainelui de aret în epoca clasica, conclude: „cainele de aret a fost produs în Evul Mediu când potârnichile au devenit mult mai numeroase, ca urmare a dezvoltării agriculturii”.
Primele menționări solide ale cainelui de aret sunt gasite de Arkwright consultând operele lui Brunetto Latini și Alberto il Grande.
Primul în „Les livres du tresor”, un fel de enciclopedie scrisă între 1260 și 1267) scrie:„ Alții au fost bracii cu urechile ridicate care recunosc fiarele și păsările după miros, pentru care sunt buni caini de vanătoare”.
Al doilea în al sau „De Animalibus” scrie: „Se pare ca acești caini au totuși aceste calitați mai mult prin instrucție decat datorită mirosului, deși și una si alta contribuie. Instrucția cainilor se face în modul următor: cainii sunt conduși de mai multe ori in apropierea potârnichilor capturate, fiind forțați a se întoarce de mai multe ori, cainii fiind obligați să le găsească cu nasul, ca principiu de multe ori aceștia se întâmplă să se ghemuiască la pământ când simt emanațiile păsărilor prizoniere”.
Arkwright reține posibila origine italiană a pontatorilor cu păr scurt, în timp ce originea spaniolă a pontatorilor cu păr lung introduși în Franța, ar fi menționată după marturia lui Gaston Phebus, Conte de Foix în celebra sa operă „Deduiz de la chasse”.
Cănd la originea câinilor pontatori cu păr scurt(braci) cărora Buffon(Quadrupedes,1777) le reține și înregistrează originea comuna cu ogarii, Arkwright arată că primele imagini care erau atunci au autori italieni: un desen de Pisanello(1380-1456), altă operă a lui Bassano(1510-1592), căruia i se atribuie reproducerea unui brac în aret la potârnichi.
Termenul „brac”, scris in multe moduri diferite de catre oamenii de atunci(braque în franceză, bracco în italiană, braco în spaniolă, brach în engleză) își are origininile în antichitate. Inițial era folosit pentru copoi, apoi a fost utilizat pentru cainii de aret în Anglia aparând termenul pointer de la a indica cu degetul un punct. În engleză termenul vine de la Arkwright mentionat ca fiind prima dată folosit de Robert Wace într-o poveste normanda referitoare la Guglielmo cel Rosu:„El (regele englez), care își denumea așa bracii cu care vâna în padure.
În italană, termenul este folosit cu acelaşi sens de catre Dante în „Convivio”(Banchetul), operă scrisă între anii 1304-1307.
Reproducem textual o bucată din ediţia italiană a operei lui Arkwright, afectată mai curând de o dublă traducere: „Se cunoaşte că fiecare calitate personală este frumoasă în felul ei; faţa barboasă în masculinitate şi faţa curată, fară păr în feminitate; îţi place la un brac că are mirosul bun şi la un ogar că aleargă bine. Şi cu cât această calitate este mai personală, cu atât este mai adorabilă”. Acest ultim concept poate fi acceptat bine în chinotehnie: cand o calitate caracteristica este tot mai adorabila trebuie să căutăm să o luăm în considerare şi să o păstrăm.
Termenul brac era pe scară largă utilizat în Italia, în secolele XIV-XV, pentru cainii folosiţi la vânatoare de păsări, cum de asemenea atesta o scrisoare citată de Arkwright, adresată de Caterina Sforza ducesei de Ferrara, scrisoare conservată în arhivele statului din Modena despre care Arkwright afla în urma preţioasei colaborari cu amicul sau arhivar Marcello Giglioli prin care obţine o copie.
Caterina, cu o doză bună de neruşinare, deși în tonul amabil al timpului, deoarece știe foarte bine că Ducesa de Ferrara şi consortul său isi consumau timpul cu distractii si vanatoare si deoarece cunoștea bine ca aceștia aveau pentru fiecare caine conditii optime și perfecte…solicita sa-i fie trimis un ogar pur-sânge, mare alergator și un brac pur-sânge pentru șoimarit. Aceasta este o proba irevocabila că rasele erau deja selecționate și specializate pentru diverse funcții în vânătoare.

PRIMELE IMPORTURI ÎN ANGLIA

Arkwright arată că „ o importanta mărturie veche a acestei rase în Anglia”, este dată de o imagine a lui Tillemans realizată în 1725 care îl reprezintă pe Ducele de Kensigton cu pointerii lui, toţi aparţinând „elegantului tip franco-italian”, care se explică prin faptul ca a avut o amantă franţuzoaică şi era prieten intim cu naturalistul italian Contele Buffon.
Unii autori retin ca primii pontatori cu par scurt importati in Anglia proveneau din Spania, cum indica chiar etimologia cuvantului pointer, care vine din spaniolul “de punta”, francezii folosind expresia “chiens d’arret”. Acestia se prevalau de faptul ca la inceput acesti caini erau denumiti in Anglia pointeri spanioli, multe nume de caini folosite in acea perioada fiind, Don, Sancho, Pero care indica din nou o contaminare spaniola evidenta.
Acesti caini erau amplu folositi de mult timp in peninsula iberica, dupa cum mentioneaza doua splendide opere traduse de Arkwright : “Dialogos de la Monteria”, manuscris anonim din secolul XVI si “Arte de Ballesteria y Monteria” de Alonzo Martinez de Espinar, scrisa in 1644.

TEZA LUI MERLE – PERDIGUERO PORTUGUES

Pentru a trece sub tacere teza formulata de celebrul chinolog italian Giovanni Pastrone (1882-1959), sustinator al originii italiene a pointerului si a tezei francezului Georges W. Roucayrol (Le Livre des chiens, Stock 1969), dupa care, normal, “in orice caz, el deriva din incrucisari successive intre vechii braci francezi cu infuzie de sange de ogar”; pentru a pune sub tacere pe acestia, semnalam o importanta ipoteza formulate in 1966 de francezul Louis Merle, care isi insuseste teza lusitanului Leopoldo Carmon. Relatam pasaje continute in opera lui Arkwright in care autorul considera ca putem stabili intr-un mod incontestabil ca pointerul este originar din peninsula iberica si ca introducerea lui in Anglia nu putea data dincolo de inceputul secolului XVIII, nu fara a observa ca acelasi Arkwright nu pare a atribui multa importanta carei rase iberice i se poate atribui originea. Merle gaseste un lucru uimitor, deoarece in aceasta peninsula existau , in consecinta, diverse rase de pontatori cu par scurt iar in Portugalia exista un tip de brac demn de atentia sa.
Autorul relateaza apoi, si-si insuseste, teza expusa de Leopoldo Carmon intr-un articol aparut in octombrie 1935, in revista “L ‘Eleveur”.
Carmon considera ca “principalul stramos al pointerului , daca nu unicul sau stramos, este cainele de aret portughez si nu bracul spaniol”. Aceste convingeri incearca a reliefa marea diferenta morfologica ce separa bracul spaniol de pointer, ca structura scheletica, mai ales a capului, diferenta care nu putea aparea decat printr-un miracol, de “transformare a unuia in celalalt”, fapt admis si de crescatorii englezi.
Carmon observa ca intre anii 1580 si 1640 Portugalia si Spania erau o singura tara, cea ce explica faptul ca termenul “brac spaniol” putea fi atribuit fara a face diferente tuturor cainilor din peninsula, intre care existau doua tipuri de caini de aret cu par scurt:
1) acela cum il descrie Selincourt in 1683 ( si anume, marele brac de Navarra, acum reprezentat de bracul de Burgos, de la care avem o oarecare certitudine 1) ca isi are originea vechiul brac francez): “Inalt, de talie si forme robuste si grosolane, cu un cap mare, urechi lungi, labe lungi si puternice. Parul sau era scurt, de obicei alb cu pete mari, brune”;
2) altul cum il descrie Alonzo martinez de Espinar “Animal de talie medie, usor si nervos, care vaneaza cu capul sus si este foarte rapid”, ce pare ca “zboara deasupra terenului”.
Carmon reliefa ca inca exista in Peninsula Iberica doua tipuri de caini de aret avand caracteristici diferite:
a) Bracul de Burgos, mare, ordinar, cu urechi mari, prinse jos, cu gatul cilindric, incarcat de falduri, cu nasul incovoiat si aproape fara stop, care vaneaza lent la trap scurt”;
b) Bracul Portughez, de talie medie, de tip usor, cu capul lat, botul patrat, cu urechile plantate foarte sus si de marime medie, nervos, elegant, cu trap rapid, neobosit si care vaneaza cu nasul sus”.
Cinegetul lusitan conclude relevand ca aceste caracteristici dau certitudinea ca acest ultim caine poate fi considerat cel mai apropiat de stramosul pointerului, luand in considerare caracteristicile sale morfologice si cinegetice, astfel ca putem intari gandindu-ne la a sa…descendenta de pointer, daca nu a fost probat contrariul.
Ipoteza culeasa de Merle este interesanta si a fost folosita de Martineau (ce indica articolul lui Carmon), care in intentia de a contribui la credibilitatea a ceea ce el numea cu obisnuita prudenta, “o adevarata asemanare”, citeaza standardul rasei Perdiguero Portugues, redat de Marques, punand accent pe structura craniului celor doi caini, si presupunand prin comparare asupra convergentei axelor cranio-faciale superioare, prezenta la ambii caini.
Merle considera ca putem stabili faptul ca pointerul iberic nu a suferit modificari evidente pana la sfarsitul secolului XVIII. Prin anul 1780 englezii au vrut cu orice prêt sa transforme acest caine, fapt dezaprobat chiar de Arkwright, astfel ca au supus rasa unor incrucisari violente in scopul de a obtine aceasta viteza care pentru brac era un defect.
Datorita neglijabilei influente a setterului in transformarile rasei, pentru foarte evidente motive, autorul se opreste pentru putin timp asupra unei incrucisari, documentate de Arkwright, cu fox-hound: legendarul Dash al Colonelului Thornton, vandut lui Sir Richard Symons cu 160 de lire sterline, care a contribuit, de fapt ia atribuit reputatie, ca si o parte din eminentii chinologi continentali, precum francezul Paul Caillard, arata profunda influenta a fox-hound-ului.

„Totusi – arata Merle – aceasta este problema pe care trebuie sa o stim, daca s-a procedat la incrucisari intre pointer si fox-hound. Aceasta hibridare nefiind contestata de nimeni. Noi ar trebui sa ne intrebam din acest punct de vedere daca aceasta incrucisare a angajat o componenta determinanta careia sa i se atribuie aceasta obsesie a tipului de pointer, ceea ce este cu totul altceva”.
Se retine in fond, ca a putut avea o influenta importanta asupra transformarii din perdiguero portugues in pointer, influenta biotipului asupra evolutiei tipului rasei asa cum s-a intamplat cu certitudine la rasele de cai sau bovine introduse in Statele Unite.

OBSERVATIILE LUI COTERILLO

Alta ipoteza a fost formulata, in urma cu ceva ani de catre un tanar chinolog francez, Louis Coterillo, care in timpul unui sejur in Insulele Canare, are ocazia sa admire patru statui „reprezentatnd celebrii Canes descoperiti pe insule in timpul colonizarii spaniole din secolul V”, una dintre acestea reproducand un animal extrem de asemanator „cu pointerul nostru din sec.XX, chiar pana la confuzie”.
Citam cu placere datele culese de Coterillo asupra istoriei Canarelor, care, cum atesta Plinio cel Batran, isi iau numele de la multimea cainilor ce se gaseau pe ele: „Insulele erau populate cu oameni de rasa alba, Guanches. Au fost Jean de Bethencourt si Gadifer de la Salle, care au plecat din Rochelle in serviciul Ducelui d’ Orleans, s-au instalat in insule in anul 1402 si au ramas pana la sfarsitul lui 1448. Mai tarziu, spaniolii cuceresc insulele, in 1483. In acest timp, insulele erau tranzitate de o puternica migratie andaluza, portugheza, din Maiorca, ca si de unii oameni de afaceri genovezi”…
„Influenta britanica in insule a fost foarte importanta; efectiv acestia au incercat sa recucereasca insulele in multe actiuni succesive”…”Iar incepand cu anul 1870, si-au intersectat rutele comerciale, participand la dezvoltarea insulelor. Afland despre celebrii „Canes” care au dat numele insulelor, le-a fost usor sa-si dea seama de utilitatea acestor caini in viata populatiei Guanches”.
Coterillo conclude: „Există motive întemeiate pentru a crede ca pointerul nostru are origini foarte indepartate si ca nu este rezultatul unei incrucisari”.
Sculptura din ambele fotografii a lui Coterillo, reprezenta, efectiv, un caine „in pozitia sezi” foarte asemanator pointerului; cu axele cranio-faciale aproape paralele, depresiunea naso-frontala bine marcata, botul drept si coada intreaga cu forma si lungime similara cu ceia ce pretindem azi la cainii nostri.
Ceea ce nu suntem siguri, de altfel, este cand a fost facuta sculptura si…ce caine a fost luat ca model: fara aceste elemente este hazardant sa formulezi ipoteze de asemenea natura.

O IPOTEZA SPANIOLA: PACHON

In anul 1980 a aparut in numarul 3 al revistei spaniole „El mundo del Perro” un lung articol semnat de Luis Arribas Andres, Carlos Contera Alejandre si Jose Manuel Sanz Timon intitulat Recuperacion Pachon.
Cei trei studenti ai facultatatii veterinare, din cadrul Universitatii din Madrid relateaza, cu o mare vivacitate, niste elemente culese in timpul unei excursii care au facut-o in regiunea de origine, Tara Bascilor, Navara si Valea raului Ebro – o cercetare pentru localizarea exemplarelor celebrului „Pachon cu par scurt”, despre care Javier Albizu, in 1905 considera ca este foarte diferit de perdiguero sau bracul de Navara. Aceasta cercetare a fost initiata de Carlos Crestar in 1903 („Mentioneaza cainii ce vanau sub pusca cu cremene a stramosilor nostri ca Pachon si Perdigueros spanioli, rase care dispareau fara eforturile unor mari pasionati”), care avea convingerea ca acest Pachon, reprezentat de Goja a fost „rasa care a stat la originea unei multitudini de caini europeni moderni, care prin export si selectia facuta de straini este la originea faimosilor pointeri englezi, vechiului honsehund danez, perdiguero portughez, inclusiv a bracilor francezi, desi acesta mai trebuia rafinat.
Acest caine, cunoscut si sub numele de Pachon de Vitoria sau Pacho ( in Estremadura si Andaluzia) a fost descris atent, cu calitatile si defectele semnalate ca apar din cand in cand si avand o prezenta foarte raspandita in populatia canina.
Asta ne face sa presupunem ca descrierea caracterelor rasei a fost redactata pe baza studiilor efectuate asupra documentelor din trecut, despre efectivele descoperite de cercetatori, care recunosc in cele din urma ca au gasit pe parcursul cercetarii noua exemplare, care nu pot fi atribuite in nici un fel tipului „pachon”, dintre care putini sunt recunoscuti ca fiind cu adevarat tipici, unul dintre ei fiind raportat ca incrucisare intre brac de Navara si brac german.
Semnificativ, in scopul de a indica Pachon ca stramos al pointerului, acesta pare a avea ca singura revendicare, convergenta axelor cranio-faciale longitudinale superioare, enuntata de catre cercetatori, dar acest lucru, asa cum reiese din documentele fotografice, numai la unul din exemplare a fost gasita si care in plus ar putea fi produsa de o incrucisare recenta cu pointer, cum de altfel ar fi putut parea si de la fotografie.
Trebuie amintit ca „Pachon”, in limba spaniola inseamna baset si la figurat „pacioccone”: termen nepotrivit pentru un presupus stramos al pointerului.
Este interesanta in schimb trimiterea la „dovezi ale facturilor de vanzare a unor caini exportati direct unor faimoase canise britanice”. Din pacate nu sunt furnizate detalii suplimentare referitoare la aceste documente, nici macar despre datarea acestora.

O IPOTEZA FIERBINTE – INTERVENTIA RASEI PODENCO

Carlos Contera Alejandre a avansat apoi ipoteza rasei podenco in crearea rasei pointer.
Podenco este un caine dotat cu extraordinare calitati vanatoresti si cu foarte bune calitati olfactive. De aceea Contera sustine ca este mai mare influenta sangelui de ogar decat a acestor „caini andaluzi” ( aspectul si temperamentul lor ar justifica aceasta catalogare ), asa cum s-a transmis de la acestia, putem presupune ca au fost utilizati pentru ai face mai usori pe acesti vechi, lenti si grosolani pachon, despre care spune ca au fost importati de englezi.
In plus acesta ne arata ca incrucisarea dintre pachon si podenco a fost practicata in trecut de catre Don Luis A. de Sancho, care intr-un articol aparut intr-o revista spaniola din anul 1912, in care explica cum a ajuns la aceste rezultate:
„Eu pot spune ca in experientele mele am construit un tip de caine aproape similar cu pointerul engez; prin incrucisarea dintre masculi podenco si femele pachon am format o familie, apoi prin incrucisarea de masculi pachon si femele podenco, si alta familie prin incrucisarea descendentilor acestor doua familii, iar in functie de cum produsii se apropiase de podenco sau de pachon, am folosit in primul caz cateii avand par de culoare deschisa iar in al doilea par scurt tip podenco, rezultand astfel un tip foarte asemanator cu pointerul.
Nimic nou, de altfel: incrucisarea dintre podenco si pachon a fost practicata frecvent inainte pentru obtinerea metisilor numiti garabitos”.
Ipoteza apare mai curand hazardanta, deoarece nu exista nici o dovada ca podencos au fost importati in Anglia in aceea perioada „evolutiva” a pointerului si mai mult , deoarece nu este asa greu de imaginat ca un factor important a fost interventia cu ogar in determinarea tipului desi este putin probabil ca acesta se putea utiliza de catre cineva.
Caracteristicile morfologice prezentate de podenco sunt de natura a sugera probabilitatea absorbirii prin impunerea unei rase de aret cu par scurt chiar si cu mai mari deficiente comparativ cu orice ogar.

CONCLUZII

Nimic nu putem fundamental exclude si nimic nu putem fundamental afirma. Am relatat ipoteze asupra caror fundamentare suntem indreptatiti a ne indoi. Nu este nevoie de o confirmare a faptului ca autorii francezi, italiani, portughezi sau spanioli au revendicat fiecare originea acestui prestigios produs al crescatorilor britanici cum ca ar fi originar din tarile lor; o exceptie facand doar francezul Merle (care de alfel a legat capul de tip “portughez” de lusitanul Carmon).
Retinem intentionat aceasta convingere extrema asumata de ultimul autor in legatura cu aceasta stare realizata prin munca crescatorilor englezi.
Cu certitudine pointerul modern nu a fost creat din nimic, ci a fost cladit printr-o misterioasa alchimie . Acestea nu sunt laude, daca este adevarat ce Arkwright afirma “ de cand a fost introdus, pointerul era o rasa bine stabilita, de un tip definit si cu o mare reputatie”; si daca este adevarat ce a scris Oakleight in 1842…”Cel mai bun pointer este produsul dintr-o catea pointer si un caine pointer”.
Nu a fost nevoie de a “inventa” convergenta axelor cranio-faciale longitudinale superioare ( prezenta unor asemenea caractere a dus la ipoteza infuziei cu bull-dog), din moment ce cainii de aret cu convergenta cranio-faciala erau amplu raspanditi pe continent, iar in Italia in particular, de secole, cum este reprezentat de martori in probe antice irevocabile .
In al sau “De Canibus”, din anul 1544, Biondo manifesta o preferinta pentru pontatorii “simo potiusquam adunco rostro”: cu nasul cirn, putin in sus, mai curand curbat in sus, in vant. Nasul intors in sus este convenabil din motive foarte evidente cainilor care vaneaza cu nasul in vant, pe cand celor de urma le convine mai mult un nas intors in jos.
Ca pontatorii importati de la englezi dupa pacea de la Utrecht (1713) aveau bine fixate astfel de caractere tipice, nu este doar o ipoteza: este ceva amplu probat.
La Venezia, in Casa Rezzonico se poate admira un pretios suport mobil in lemn in a carui parte inferioara este reprezentat Ercole, cerberul gardian al Infernului, opera celebrului Andrea Brustolon. Opera, executata intre ultimii douazeci de ani ai secolului VI si primii douazeci de ani ai secolului VII, reprezinta un animal a carui cap are axele cranio-faciale superioare clar convergente, asemanator intr-un mod impresionant, chiar si pentru forma urechilor, buzelor si ochilor, cu cele ale pointerului modern.
Citam apoi o splendida imagine, foarte elocventa pentru oricare discurs, portretul unui pointer alb maro din 1750 facut de Thomas Gainsborough.
Nici crescatorii englezi nu au avut nevoie de o revenire la fox-hound, daca nu a fost un neproductiv accident, nu a fost nevoie nici de ogarii podencos pentru obtinerea vitezei si supletei formelor, din moment ce pointerul modern ramane pentru totdeauna un mesomorf, a carui relativa lejeritate impresioneaza mult mai putin chinologii moderni de atat cat putea impresiona chinologii secolului XIX, cum se intampla sa asistam la o clara usurare, spre care ne indreptam in ultimile decenii la multe rase de continentali.
Crescatorilor englezi le datoram, in concluzie, ca in loc de a lasa sa degenereze acei splendizi pontatori in posesia carora au intrat in primele decenii ai anilor 1700, i-au selectionat si rafinat magistral, intarindu-le calitatile de utilizare si adunandu-le, cum s-ar spune, in produsii selectiei sub mandatul sever al vanatorii practice.
Este meritul lor, dincolo de fiecare prostesc patriotism, daca azi putem fi mandri de pointerii nostri.
Oricare se lauda ca au fost in posesia trunchiului, radacinii unor asemenea pontatori, ce nu pot inscrie ca merit propriu, trebuie lasati in pace.
Asa cum cred ca se cauta a se inscrie meritele crescatorilor italieni din ultimile decenii ca fiind cele mai recente inoportunitati pentru rasa.

traducere si adaptare de Sorin Flutur

 

”Un caine care nu are un galop de clasa nu-mi spune nimic, poate ponta tot ce zboara. Vanatoarea trebuie sa fie ca o poezie. Cand vanezi cu un caine, acesta trebuie sa exprime din plin toate caracteristicile rasei. ”. (Dr. Giorgio Guberti)

Share This:

About Administrator