ARIPILE MORȚII

ARIPILE MORȚII

 

Dintotdeauna, omul a asociat vâslitul corbilor prin văzduh cu proximitatea morții. Fără doar și poate, aceste zburătoare în general omnivore, dar îndeosebi necrofage, au prins de veste că undeva, nu departe, se află un stârv. Ghearele puternice și pliscul aprig pare că le-au predestinat îndeletnicirii de sanitari ai pădurii. Din această pricină, socotind în plus și veșmântul cernit, specific doliului și ceremonialurilor funerare, maiestuoasele corvide și-au asigurat în mentalul colectiv întâietatea în rândul călăuzelor către misterioasa lume de dincolo. Astfel, corbul și-a adjudecat statutul de vietate protejată, privită cu un soi de respect prudent, asemenea berzei, ariciului și rândunicii. Niciuna nu e prigonită, uciderea lor fiind sancționată providențial, mai devreme sau mai târziu, sub diverse forme.

Totuși, la noi, această specie a înregistrat un puternic recul numeric, în vremea prigoanei celei mari împotriva lupilor, din al cărei arsenal nu lipsea otrăvirea cadavrelor, metodă de combatere care a făcut și numeroase victime colaterale. După renunțarea la această practică neselectivă, efectivele de corbi s-au redresat încet și sigur.

Aparent surprinzătoare, caracteristica acestor vietăți de a cuibări când iarna este încă stăpână în arealul lor preponderent colinar și montan își găsește explicația în abundența hranei necesare creșterii puilor, imediat după topirea zăpezii. Zicerea populară potrivit căreia este ger încât crapă ouăle corbului se referă tocmai la zilele friguroase din luna lui Făurar, când aceste păsări își încep clocitul. Chiar dacă, astăzi, corbii au învățat să-și completeze meniul vizitând spațiile de depozitare a gunoaielor de la marginea așezărilor omenești, primul loc în alimentația pentru care s-au specializat în decursul timpului rămân tot leșurile.

Când se desprimăvărează, de sub omătul preschimbat în abur și în șuvoaie fugare, ies la iveală hoiturile sălbăticiunilor de tot felul, biruite, de-a lungul iernii, de neputință ori de râvna neprietenilor. Pe fondul acestui belșug de hrană, a cărei descoperire din zbor este ușurată de lipsa veșmântului verde al arborilor cu frunze căzătoare, vede lumina zilei progenitura corbilor, ieșită din găoace.

Deși simțul de căpetenie al păsărilor, îndeosebi al celor de pradă, este văzul, nu ar trebui desconsiderat, după opinia mea, nici cel olfactiv, deși majoritatea specialiștilor în avifaună sunt de altă părere. Unul dintre cei mai proeminenți ornitologi ai noștri, regretatul Dr. Dimitrie Radu, era convins că, planând prin văzduh, corbii găsesc chiar și cel mai bine mascat leș, orientându-se după activitatea gaițelor, țărcilor și pițigușilor, proverbiali ca neobosiți iscoditori prin desișuri și ca mari amatori de carne.

Îmi este proaspătă în memorie ziua aceea de după Stretenie, când, sub soarele abia dezmorțit după lunile sale de restriște, mi-am croit cărare dinspre valea Demăcușei către poiana Rija, numai de dragul plimbării. De îndată ce am ajuns la limanul pădurii, dintr-o margine a locului deschis în jurul unei clăi vechi, cu gard năruit pe o latură, s-au ridicat în zbor doi corbi. Mânat de curiozitate, am răzbit cu greu prin zăpada neîncepută, dar, ajungând acolo, n-am găsit nimic demn de interes. După o cercetare atentă, am văzut doi molizi tineri, retezați cu securea și culcați în marginea huciului. Acolo scobiseră, după cum se vedea, corbii. Abia când am ridicat aripile de cetină, mi s-a lămurit totul: mă aflam în fața unei piei de cerb împachetate meticulos, încă aburinde, cu toate organele de prisos adunate înăuntru, ca-ntr-o sarma uriașă. Din acel loc, prin pădure, porneau către valea dimpotrivă urmele șinelor unei săniuțe pentru copii…

Probabil că acel cerb (capul lipsea, ceea ce înseamnă că braconierul prețuia și trofeele) obișnuia să viziteze, flămând fiind, stogul de fân din mijlocul poienii. Omul, localnic interesat de sălbăticiunile din zonă a remarcat acest lucru și, la momentul potrivit, a pândit prin preajmă, sigur pe sine, cu sania la îndemână. Luna plină i-a fost de mare ajutor în noaptea aceea. Odată răpus, taurul a fost tranșat și transportat pe cărări tainice, iar resturile, bine mascate în desiș, au rămas pe seama sălbăticiunilor.

În ce mă privește, dincolo de braconajul în sine, rămâne nelămurit modul în care corbii au descoperit, expeditiv și eficient, din înaltul cerului, ceea ce ochii mei nu izbutiseră să zărească nici de la câțiva metri. În pofida siguranței cu care savanții se pronunță în privința comportamentului păsărilor în diferite situații, consider că zburătoarele, printre care se numără și corbii, mai au încă multe necunoscute.

Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator