BEȚIA SÂNGELUI

BEȚIA SÂNGELUI

 

La ei acasă, în lumea sălbatică, guvernată doar de legile simple ale supraviețuirii, prădătorii trebuie să depună mult efort și să elaboreze adevărate strategii pentru a-și dobândi hrana. Nu arareori, planurile le sunt dejucate, astfel că irosesc energie, pentru că prada are și ea metodele ei de salvare. Adesea, în această balanță a vieții și a morții, jocul hazardului poate înclina hotărâtor unul din talere.

Când însă omul, în continua lui expansiune, se extinde, fie și sezonier, în biotopul tradițional al sălbăticiunilor, se cuvine să-și asume și riscul transformării animalelor sale domestice în țintă pentru carnivore. Iar când oferta trofică este diversă, bogată și la îndemână, și comportamentul atacatorilor suferă modificări, determinându-i să reacționeze uneori disproporționat în raport cu tipicul etologic al speciei.

După criteriile naturii, stânele și târlele diseminate, de primăvara până toamna, oriunde se poate pășuna, până în golul alpin, reprezintă un corp străin, o anomalie. Lupii și urșii sunt primii care le sancționează, în unele cazuri extrem de drastic. Îndeobște, în momentele socotite de ei drept prielnice, răpesc câte o oaie, vreun măgar sau vreun juncan, revin sau nu, iar paguba se înscrie în rubrica pierderilor planificate, prin asumarea de către proprietari a factorilor de risc.

Se întâmplă însă ca briganzii pădurii să nu se mulțumească doar cu obolul dat de intruși, ca taxă de protecție. Trezindu-se, după un atac reușit, la adăpostul întunericului, în forfota dobitoacelor din țarc, atacatorul pare să-și piardă mințile: mirosul îl incită, vânzoleala îl ațâță, iar sângele primei victime îl dezlănțuie. Lovește în stânga și-n dreapta, rupe, mușcă și ucide mai mult decât i-ar trebui, aproape cu furie, devenind o adevărată stihie.

foto : ing. Emil I. Negrusa

Acest comportament poate părea neobișnuit, dar trebuie să admitem că nici condițiile care îl determină nu se înscriu în tiparele mediului de viață obișnuit al prădătorului. Unde ar putea găsi el, în umbletul său prin sihăstrii, o asemenea aglomerare de făpturi nevolnice și ispititoare?! De aici până la pierderea controlului și la săvârșirea unor hecatombe nu e decât un pas.

Cu ani în urmă, un urs a omorât toate oile dintr-o îngrăditură, noaptea, în nici un ceas, în Harghita. Erau peste optzeci. De curând, un altul a hăcuit patruzeci de mioare, în Covasna. Nu demult, am scris și am prezentat și fotografia cu cei optzeci și trei de fazani uciși de o vulpe ce a pătruns în volieră printr-o spărtură a plasei de sârmă acoperitoare, rămânând înăuntru, captivă. În zori, a plătit cu viața, sub colții furcii, paguba pricinuită gestionarului crescătoriei.

Săptămâna trecută, un bun prieten (culmea, vânător de mare clasă!), posesor al unei frumoase gospodării citadine, m-a vizitat destul de abătut. Știam că are, într-o zonă bine delimitată a grădinii, un contingent considerabil de găini. Nu de puține ori, m-am bucurat și eu de această preocupare a sa, la vederea ouălor ecologice primite în dar. Însă, într-una din serile anterioare, a uitat să închidă orătăniile în poiată. Dimineața, din patruzeci și patru de păsări, trăiau doar trei, ascunse într-un cotlon. Restul alcătuiau tabloul unei imense „naturi moarte”, la propriu.

Vulpea, căci ea era făptașa, pândise, probabil, de mult timp prin preajmă, venind din fânețele din spatele pometului. La momentul îndelung așteptat, negăsind nicio breșă în rețeaua metalică a gardului, a săpat pe dedesubt, a săvârșit măcelul și tot pe acolo s-a și retras către vizuină, cu o singură pradă în fălci. Restul au fost, cum s-ar spune, victime colaterale.

Și mustelidele, mai precis jderul-de-piatră (beica) și dihorul – singurele din familie care îndrăznesc să facă sălaș pe lângă casa omului –  sunt luate de valul uciderii fără măsură a galițelor din coteț. Mulți cred că omoară până se satură de sânge, hrana lor preferată. De fapt, prăpădul lăsat în urmă este rezultatul panicii păsărilor zburătăcite într-un spațiu închis și restrâns. Întotdeauna, mișcarea precipitată incită prădătorii și le declanșează atacul. Odată dezlănțuiți, le este greu să se mai oprească, pierzându-și capul. Atâta doar că, uneori, nu numai la figurat…

Gabriel CHEROIU

 

Share This:

About Administrator