BRĂDIOARE, PE LOBEN

BRĂDIOARE, PE LOBEN

Nici nu s-au stins bine ecourile modulate ale boncăluitului cerbilor, că ne-am și înființat pe firul sinuos al pârâului Loben, unde valea săpată adânc între versanții îmbrăcați în alunișuri și făgete ca peria, încă tinere, rămâne un loc predilect al ieruncilor sau al brădioarelor, cum li se mai spune. Tot ele trebuie să fie și gluștile pe care le amintește Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”, încântat de savoarea cărnii lor și de ușurința cu care pot fi îndreptate spre cuhnie din sihăstrii. Nu știu prin ce mijloace izbuteau să facă acest lucru vânătorii domnești de odinioară, pe câtă vreme noi, cu toate mijloacele moderne aflate la dispoziție, avem în fiecare toamnă emoții când îndrăznim să visăm la un cocoșel de ieruncă amăgit cu fluiericea, una dintre multele din arsenalul încropit cu migală și nesfârșite speranțe de-a lungul vieții.
Am agățat, așadar, în cui chemătorile pentru cerbi, scoică și corn, după un sezon destul de anevoios din pricina secetei prelungite, și am ales din colecție cel mai fin instrument (imbatabilul, credem noi la fiecare început de octombrie) de trezire din apatie a temperamentalilor cavaleri de categorie ușoară din clanul tetraonidelor noastre. Odată stârniți din desișurile jilave prin care se strecoară cu nespusă agilitate, ei devin țintă ușoară pentru snopul de alice mărunte. Greu e să-i scoți din cetate, la lărgime, cu mult văzduh deasupra. În arenă, prin curmături și ochiuri de pădure, se înfoaie, încercând să pară mai mari decât sunt în realitate, pentru a-și impresiona presupușii rivali la grațiile domnițelor alături de care își vor petrece logodna, platonic, până la primăvară.
Fără ploi, rouă și brume, frunzișul pădurii îți devine, la ierunci, un neașteptat aliat, pentru că această vânătoare se bizuiește exclusiv pe așteptare, la pândă, după destrămarea întunericului. Obligatorii sunt o bună cunoaștere a terenului și o recunoaștere prealabilă, în ajun, a locului de ședere, cu bună vizibilitate jur-împrejur, atât pentru duelul acustic, cât și pentru doborârea micului „rival”, indus în eroare de măiestria noastră.
În doi, ne-am așezat la distanță potrivită unul de celălalt, pe câte o cioată veche, nu chiar în coasta pârâului, pentru a desluși fără eforturi prea mari sunetul discret al gelosului amorez, dispus să-și apere cu prețul… cămășii de zale pasiunea mistuitoare. De această slăbiciune a sa profităm noi, vânătorii, care nu râvnim nicidecum la nurii prințesei, ci, fatalmente, la aninarea lui în ciochinar, prin scoatere efectivă din luptă.
Aproape simultan cu focul de armă al camaradului meu, a răsunat și „IJ”-ul pe care îl țineam de o jumătate de ceas pe genunchi. Hotărâsem de la bun început să ne rezumăm la câte un exemplar, așa că, imediat după recuperarea celor doi cocoși, ne-am și părăsit locurile de pândă către punctul de întâlnire, undeva la răspântia drumurilor forestiere gemene, lângă năruita cabană muncitorească de altădată.
Fără peripeții, începusem și sfârșisem în aceeași dimineață sezonul la brădioare. Pe drumul de întoarcere, am hotărât să încununăm ieșirea cu o masă comună, de familie, după toate canoanele breslei și după tipicul culinar al acestei sălbăticiuni rarisime pentru cei mai mulți dintre confrați. Pentru că nu reprezintă o miză considerabilă din punct de vedere al gabaritului, al adrenalinei sau al cantității de cartușe consumate, ierunca se înscrie în categoria vânatului insolit. De aceea, vânarea ei nici nu însumează prea mulți adepți, deși specia este bine reprezentată la noi.
După stagiul obligatoriu de fezandare în penaj, am curățat cele două păsări, garnisindu-le cu legume și mirodenii dintre care n-au lipsit cimbrișorul și sovârful, abia uscate la umbră, în pod. Piureul de topinambur, dulce și aromat, și-a găsit o binevenită contrapondere în acru-amăruiul merișoarelor sălbatice, abia puse la murat. Cu un digestiv simbolic de rachiu din scorușe, păstrat ca leac de anul trecut, drumul către Zghihara de Huși de la final a fost asigurat. Carnea ieruncilor, fină și cu delicată aromă de alune, parcă a concentrat în ea irizațiile și pâlpâirile ultimelor frunze ale viței sălbatice de pe cerdac.
Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator