Când ne trezim și noi……???
sau
Quo vadis, management al faunei sălbatice?
Cum va afecta criza de coronavirus ramura de management al faunei sălbatice? Ce avem de făcut pentru a contracara chiar și partial pierderile? Ce se va alege din fondurile cinegetice dacă criza va fi mai de lungă durată?
Așa cum celelalte ramuri din economia Românească vor suferi în urma crizei și asociațiile gestionare vor simți din greu povara lipsei de cerere.
Cererea în managementul cinegetic este înfăptuită în condiții normale de vânîtorii străini în primul rând și cei autohtoni în al doilea rând. Este ușor de imaginat că datorită închiderii granițelor, a conceptului de ”social distance” se oprește brusc afluxul de oaspeți din străinătate și chiar și din interior. După puținul răgaz ce trece între goanele de mistreți și începutul sezonului la căprior, brusc, ne vom trezi cu contractele suspendate sau chiar fără interes pentru oaspeți. Așa cum se prefigurează, nici sezonul de cerb nu va fi extrem de bine, nici ca programabilitate și nici ca venituri. Putem enunța din păcate că anul acesta va fi cel mai greu din ultimele treizeci de ani pentru ramură.
În general în țara noastră, din păcate există 2 tipuri de management din punct de vedere al conceptului.
O parte mai mică dar cât mai numeroasă a asociațiilor își bazează managementul pe conceptele sănătoase de cerere-ofertă a pieței și sustenabilitate. Mai bine zis, din cota de recoltă pe fiecare specie alocă o cantitate fixă sau toată cota pentru cererea din partea oaspeților străini, cotă pusă la dispoziția lor la prețuri relativ mai mari, decât pentru vânători autohtoni. Pentru a atinge performanțe, asociațiile din această categorie chiar alocă bani și alte resurse pentru susținerea managementului la un nivel ridicat, își educă angajații și își dotează în același timp. Au grijă ca fauna sălbatică să fie gospodărâtă în mod sustenabil, care sustenabilitate pe lângă păstrarea biodiversității asigură și venitul atât de necesar activității de management al faunei sălbatice. La aceste asociații taxele plătite de membrii activi nu servesc exclusiv la asigurarea salariului, a minimelor dotări, a furajelor minime. Dimpotrivă, această categorie de asociații va și investi în dezvoltarea și diversificarea habitatelor, conservarea unor specii în prag de dispariție, paza și lupta împotriva braconajului, depistarea și prevenirea arderilor de miriști, etc. Se implică activ la nivel de societate în dezvoltarea conceptului de protecție a naturii, a păstrării biodiversității, fapte ce ar fi imposibil de făcut fără fonduri provenite din valorificare inteligentă, controlată și profesională.
A doua categorie, mai numeroasă a asociațiilor de vânătoare își bazează managementul pe un concept extrem de simplist, pe alocuri de neînțeles, care pornește din idea balcanică de ” valorificare fără a face nimic”. Fie vorba între noi, este mult mai comod și mai fără riscuri. La această categorie, taxele plătite de membrii sunt cam singurele venituri. Aceste venituri sunt calibrate anual în așa fel, încât să asigure salariile, utilitățile, chiriile, furajele, deci cele minime stipulate în contractul de gestiune. Dacă cresc prețurile și salariile la nivel national, crește și taxa anuală plătită de membrii. O justificare, dacă ar trebui așa ceva, este faptul că asociațiile vezi doamne sunt ”nonprofit”, servit ca o inepție mare. Evident, cu acest concept nu se pot susține anumite acțiuni, investiții ce privesc vânatul, acțiunile și dotările pentru antibraconaj, să nu vorbim despre acțiuni precise pentru conservare a biodiversității.
Nu este greu de intuit, că în mod paradoxal entitățile de management al faunei din prima categorie vor suferi infinit mai mult, tocmai din cauza că pot pierde mai mult. Pierd clienți pe care cei din categoria a doua nici nu au avut, pierd paznici buni, loiali, pierd cadența în procesul anevoios de selecție și reglare pe baze profesionale a populațiilor de animale. În general, pierd cam totul. Pierd chiar și o parte din membrii, care se vor trezi cu taxele mărite pentru a putea susține salariile personalului și eventual furajele, taxe pe care unii pot încă să plătească, alții nu mai pot. Mai mult, datorită ultimelor modificări cretine în materie legislative este imposibil păstrarea permisului de vânătoare fără a fi membru într-o asociație activă. Cretinitate și balcanism mai mare rareori vezi în lumea asta.
Breasla noastră trebuie să renască, să schimbe paradigma și chiar bazele pe care se bazează întreaga activitate de management al faunei sălbatice. Trebuie să facă asta repede și bine în pofida faptului că aceste două caracteristici de obicei nu se pupă. Uitați-vă în jurul vostru, cum arde în jurul nostru hotarul, habitatul pentru o mulțime de viețuitoare. Nimeni nu ia nici o măsură, deși legislație există. Și aș putea să mai spun o mulțime de exemple de cum să nu facem mai departe. Dar acum suntem sub dominanța COVID-19.
Dragi colegi! Chestia următoare care ne va afecta într-un fel va fi ”trezirea urșilor”. Pe alocuri deja au început să se arate. Cum va fi de așteptat, autoritățile vor fi fără soluție. Vor spune că nu au timp și resurse acum pentru problema urșilor. Vor mai spune, că comparativ cu virusul acesta, problema și pagubele făcute de urși nu sunt importante. Da, credem și noi că problematica de sănătate care poate să afecteze toată populația țării este mult mai importantă. Dar pentru numele lui Dumnezeu noi tot zicem, că problema urșilor nu trebuie rezolvată de altcineva decât de gestionarii fondurilor cinegetice sub coordonarea ministerului de resort. Acum, jandarmeria va fi ocupată cu ținerea în carantină a tuturor tâmpiților și nu va avea resurse pentru urși. Estimăm ușor, că valoarea și intensitatea pagubelor va fi mai mare ca anul trecut. Dar ce să faci, suntem proști ca noaptea. De aici direct rezultă că va crește infracționalitatea ce privește carnivorele mari, pur și simplu, pentru că țăranul și zootehnistul nu vor lăsa ca un animal sălbatic să distrugă culturile și animalele. Vor pune lațuri, vor otrăvi și vor face totul ca să evite pagubele. Sporul natural va pierii ca număr în moduri inimaginabile de cruzime. Și asociațiile vor privi neputincioși. Nu vor fi interesați în nici un fel, ba mai mult îndepărtați de problemă. Totul se rezumă la ”cojones”, instrument pe care decidenții se pare că nu-l au.
Ideea de management și dilema cea mai mare în managementul unei specii puteți urmării pe tabelul următor:
Oricine poate concluziona că altă cale rezonabilă pentru managementul unei specii nu există. Restul e can-can și iluzii servite proștilor. Acum vă voi prezenta schematic greșelile uriașe de management al urșilor săvârșite de decidenți. 
Zona buffer între așezăminte umane și habitatul urșilor funcționează în mod normal ca o zonă de pericol pentru urși. În literatura de specialitate folosim ca ”landscape of fear” care înseamnă de fapt o zonă unde prezența prădătorului (omul) stresează prada (ursul) făcând ca cel din urmă să fie afectat de simpla prezență a celui de dinainte. Tradus asta înseamnă că o populație valorificată prin vânătoare de obicei evită locurile aglomerate în prădător, în cazul nostru localități. Numai că, toate condițiile pentru habituare fiind îndeplinite și populația nefiind valorificată ajungem în situația actuală. Mai mult bufferul initial devine chiar atractiv pentru urși, mai ales female cu pui și tineret, prin simplul fapt că masculii dominanți totuși fiind mai precauți nu vin de obicei atât de aproape din varii motive. Femelele vin în proximitatea omului din multe motive. Unul este oportunitatea la hrănire, adică hrană ușoară la discreție fără investiție de energie. Celălalt motiv este strategia de evitare a infanticidului. Celălalt este siguranța în proximitatea omului de masculi mari mai ales că nimeni nu deranjează decisiv. Dacă în interior sunt condiții optime pentru habituare, situația nu este mai fericită nici în habitatul extins al ursului, chiar mai departe de orașe și sate. Nu există management de nici un fel și se utilizează hrană la discreție în punctele de hrănire fără nici o discuție. Situația este și mai gravă în perspectiva realizării vestitelor observatoare de urși din scop turistic care funcționează pe lângă lege sau mai bine zis în lipsa oricărei legi care ar reglementa activitatea. Astfel fără nici o reglementare, fără un management adecvat, fără o direcție clară pentru gospodărârea carnivorelor mari, asistăm la ce vedem acum.
Mai departe de văicăreală acum există noua modificare a legii vânătorii care reglementează nimic și nicicum ca de obicei. Dacă înghițim prostiile și tembelismele care se reflectă din lege devenim chiar paranoici cu tente spre hara-kiri. Cine are 3 neuroni activi și a văzut în viața lui un urs în libertate va fi convins că este imposibil elaborarea metodologiei de aplicare a legii în felul descris în lege. Mai mult, dacă revine (ceea ce personal nu cred) situația din 2016 și va fi stabilit o cotă de …..nu știu ce (cotă preventivă?) oricum nu va rezolva situația dacă cota nu va fi defalcată pe categorii de vârstă și chiar sex. Dacă asociațiile de vânătoare nu-și vor defalca cota lor de recoltă (chiar dacă nu va fi defalcate de autorități) și nu va începe recoltările din zona de buffer, nici de data asta nu va fi rezolvat situația și în plus va fi apă la moara unora, care din păcate vor concluziona că vânătoarea nu rezolvă situația. O să aibă dreptate din păcate.
Rezolvarea ar fi o gospodărâre după schema următoare:
Cred că o să mă opresc acum din monolog. Colegii cu cojones o să înțeleagă și vor fi de accord cu mine, la fel și toți cei interesați, de bună credință, loiali meseriei. Trebuie să vorbim despre problemele nostre și posibilitățile de rezolvare. Onest, cu cărțile pe masa. Poate azi, poate mîine dar oricum în viitorul apropiat.
Cu drag,
Dr. Fodor József-Tamás PhD.
wildlife biologist
wildlife management expert
P.S. Până una alta stați acasă cu cei dragi.
