CĂPRIORI CU ADRESĂ

CĂPRIORI CU ADRESĂ

 

A mai rămas o săptămână până la sfârșitul lui mai. Până să se ridice bine vegetația, în păduri, prin poiene și pe terenurile agricole, identificarea căpriorilor de selecție se poate face cu mai multă ușurință, ceea ce impune, acum, concentrarea atenției asupra acestei activități de care depinde calitatea biologică a fondurilor cinegetice. Orice gestionar conștient de importanța selecției, îndeosebi la cervide, și-a mobilizat deja, încă de la finele lui aprilie, aparatul tehnic, în vederea identificării exemplarele ce urmează să facă obiectul acestei trieri.

Referitor la titlu, vă puteți întreba, pe bună dreptate, dacă se referă la teritorialismul specific căpriorului. Este de notorietate faptul că această agilă și delicată sălbăticiune – atât de obișnuită, la noi, din luncile Dunării până aproape de golul alpin – se caracterizează printr-o remarcabilă fidelitate față de locul de baștină. Chiar și în perioada împerecherii ( a „alergatului”, cum se mai numește), mobilitatea țapilor are limitele ei, scurtele incursiuni ale masculilor porniți în căutarea femelelor în călduri nedepășind limitele zonei socotite drept spațiu vital. De aici, și altercațiile inerente cu stăpânii de drept ai „feudelor” pe care se aventurează, pe urma domnițelor sprințare, dornice de însoțire. Parfumul lor, purtat de vânt sau impregnat pe ierburi, smintește cavalerii din împrejurimi, făcându-i să hălăduiască, dincolo de fruntariile îngăduite, cu nasul în pământ, precum fiarele în coada prăzii.

Am întâlnit țap tras ca pe ață, pe cărarea nedeslușită dar plăcut mirositoare lui, adevărat magnet olfactiv. Părea un copoi purtat în meandre, prin hățișul buruienilor, de vierul ridicat din zăcătoare. Era realmente vrăjit, străin de toate din jur, concentrat doar asupra firului nevăzut al afrodiziacului mai puternic decât grija pentru propria-i viață.

Se vede însă că lumea noastră, a oamenilor, este mult mai complicată decât cea a vietăților sălbatice, guvernată de legi simple, lipsite de gânduri ascunse în spatele cuvintelor. Păcat că pravilele izvorâte din judecata „prădătorului suprem”, le afectează și pe ele, nesofisticatele. Titlul nostru, așadar, se referă la ordinele emise anual de către ministerul de resort, cu privire la aprobarea cotelor de recoltă la căprior, elaborate, probabil, după un algoritm bazat pe evaluările efectivelor acestei specii, efectuate periodic, pe fiecare fond cinegetic. Cu siguranță, actele normative au o logică unde factorul subiectiv nu ar trebui să-și afle locul. Dar omul, mânat fiind de interese, a inventat legi și regulamente tocmai pentru a exploata derogările, excepțiile sau omisiunile, pe post de portițe în atingerea unor scopuri obscure, sub masca onorabilității.

Un camarad sibian se arăta nedumerit de faptul că, în ultimul deceniu, pe fondul cinegetic învecinat reședinței sale, s-a aprobat, în total, vânarea a șaizeci de căpriori de trofeu, dintre care numai… trei s-au dovedit a fi medaliabili. Oare acest raport disproporționat nu i-a mirat nicio clipă pe cei ce au continuat să aprobe cote de recoltă fără acoperire în realitate?

O trecere în revistă a anexei ordinului ministerial poate produce și alte surprize: fonduri cinegetice învecinate, așadar cu bonitate oarecum similară, beneficiază de cote de recoltă discrepante. În Bihor bunăoară, se pot extrage în acest sezon câte o sută și ceva de căpriori, în vreme ce, jur-împrejurul lor, situația este de-a dreptul alarmantă. Să fie atât de prost gestionate populațiile limitrofe ale acestei specii, încât să impună un regim de cruțare reparator? Să existe vicii în procesul de evaluare a efectivelor? Refuz să cred că totul ar putea avea o cât de mică legătură cu persoana gestionarului, odată ce legea este lege pentru toată lumea. Cel puțin așa am auzit eu, care nu cred în favoritisme și nici în raportări fanteziste, după evaluare…

Am citit de curând că nemții au, la ora aceasta, un efectiv de 1 214 458 de căpriori, adică de peste zece ori mai mare decât al nostru. Dar la ei nu am auzit să existe probleme precum cele de mai sus. Cât privește mulțimea căpriorilor, veți spune că de acolo lipsesc marii prădători, bine reprezentați la noi, dintre care râsul și lupul socotesc cervidele drept aliment de bază. În plus, la șes, ne-am pricopsit și cu șacalul, aflat în continuă expansiune. Dacă adăugăm și câinii hoinari și pe cei însoțitori ai turmelor de oi ce hălăduiesc pretutindeni, din Deltă până pe crestele Carpaților, nu trebuie să ne mai mire faptul că spiritul mioritic descoperă, ori de câte ori are ocazia, forme de manifestare dintre cele mai ingenioase, inclusiv în materie de vânătoare.

Gabriel CHEROIU

 

Share This:

About Administrator