CU PREPELICARII, LA POTÂRNICHI

CU PREPELICARII, LA POTÂRNICHI

Ceea ce te surprinde la potârnichi, ca de altfel la toate păsările din familia fazanului, este ridicarea neașteptată și zgomotoasă în zbor. Bune alergătoare și conștiente parcă de homocromia cu care au fost înzestrate, astfel că izbutesc să se confunde perfect cu mediul de trai, ele preferă să înfrunte primejdiile fie încercând să-și salveze viața prin fugă, fie tupilându-se în vegetație, cu nădejdea că vor trece astfel neobservate. Pentru ele, zborul pare să fie ultima soluție, iar exemplul cel mai elocvent îl reprezintă aretul îndelungat al câinilor de vânătoare versați pe care îl suportă uneori cu nemăsurat stoicism, la doar câțiva centimetri de botul neprieten. În acest război al nervilor, ambele vietăți, pradă și prădător, își prelungesc catalepsia cu mult peste limitele suportabilului. Prima speră ca agresorul să n-o fi zărit, iar a doua nu așteaptă decât comanda stăpânului de a șarja. Ce nu știe cea dintâi este că, în pofida mimetismului și a nemișcării, mirosul corporal i-a deconspirat deja prezența și că viața ei nu mai atârnă de acum decât de măiestria focului.
În acest sens, am fost martor la scene rarisime, neverosimile pentru mulți, alături de Bogdan, avocat de succes, pătimaș vânător „de pană”, proprietar al unor câini de calitate ireproșabilă și pasionat de arta fotografică de factură animalieră. Adesea, venea la vânătoare cu ambele sale vijle maghiare, tată și fiu, pe care adora să le vadă lucrând în tandem. Așa am avut prilejul să mă delectez pe viu cu tabloul areturilor „á patron”, când doi sau trei câini rămân stană de piatră, cu piciorul drept din față ridicat, în fața unei sălbăticiuni, de regulă pasăre, făcute una cu pământul, în vegetație.
Odată, la fazani, pe când Lord încremenise într-o poziție „de poză” în fața unui cocoș nevăzut din mohor, l-am urmărit pe Bogdan cum își pune tacticos pușca pe umăr, își scoate din tolbă aparatul foto, imortalizează scena, îl pune la loc, ia arma în mâini, se pregătește, comandă „Pil!”, câinele se destinde în atac, fazanul zboară urmărit pe cătare și apoi cade pachet în foc. La întoarcere, Lord, cu pasărea în fălci, a mai trebuit să facă obiectul unei noi ședințe foto, docil, ghidat prin comenzi ferme și scurte, până la predarea vânatului prin stânga, după tot tipicul, ca la carte.
Cum își petrec majoritatea timpului în stoluri familiale, potârnichile sunt consecvente principiului de solidaritate în reacția față de pericole. Odată una alertată și ridicată în zbor, cu pârâitul caracteristic al aripilor, rar mai rămâne vreuna în urma celorlalte, care să sară în spate, surprinzându-te, de regulă, cu pușca goală. Deși par ținte ușoare, cu traiectorie liniară și în grup compact, tot trebuie vizate individual, la declanșarea focului. Chiar și mai deunăzi, în compania unor camarazi cu state vechi în tagmă, dar fără exercițiul tirului la zbor, am asistat la câteva rateuri monumentale, la câte o duzină de potârnichi stârnite din preajmă. Greșeala a fost siguranța pe sine și alicele azvârlite „la grămadă”. Nici măcar un fulg n-a plutit prin aer după perechile de cartușe cheltuite în van.
Partea frumoasă a partidei, în acest miez de octombrie cu lumină mierie, au fost însă areturile celor doi seteri și ale bracului german cu păr scurt, a căror pasiune nativă a suplinit reacția întârziată sau lipsa totală a ei din recuzita stăpânilor, excelenți „glonțari”, dar lamentabili, uneori, în privința tirului la zbor. Faptul că, pe dealurile Covurluiului, potârnichile încă abundă – confirmând entuziasmul scrierilor de odinioară în privința belșugului de sălbăticiuni pe aceste meleaguri – reprezintă prilejul unui bun exercițiu cinegetic chiar și pentru neofiți. Cum s-ar spune, multele ocazii sunt mama succesului și cel mai bun profesor. „Nu e carte să înveți,/ Ca viața să aibă preț”, spunea Eminescu, iar acest adagiu e cât se poate de potrivit pentru breasla noastră, în toate manifestările ei.
Așa se face că, la sfârșitul zilei, după kilometri-speranță, decepții și nădejdi renăscute, am izbutit să încropim un bilanț mulțumitor: în patru arme, nouă potârnichi, în ton cu aspirațiile și demnitatea noastră de „puști ruginite”. Poate că, potrivit efortului și așteptărilor camarazilor noștri patrupezi, palmaresul nostru s-ar fi cuvenit să fie mai bogat, socotind și ocaziile ratate, și risipa de cartușe a unora dintre noi.
Numai bine au încăput toate în tava cuptorului, în baia de tulburel năstrușnic, alături de cartofii tăiați în sferturi și de rădăcinoasele abia scoase din grădină. Pe acest fond, am putut reface filmul ieșirii noastre în teren, mai cu seamă că ne mai rămăsese destul must aprig în damigeană, tot de la Covurlui. Doar nu aveam să-l irosim pe tot la friptură!
Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator