DIN NOU, LA BONCĂLUIT
Iată cum ne numărăm anii în marile spectacole anuale ale naturii! Primăvara, suntem martori la rotitul cocoșilor-de-munte și la zborul crepuscular al sitarilor; vara – pe urmele căpriorilor în febra alergatului; toamna – la turnirul maiestuoșilor cerbi, în plin boncăluit; iarna – la fazani, iepuri, vulpi și mistreți, la vânătorile în devălmășie, însuflețite de larma hăitașilor, oameni și câini.
Vara aceasta, ploile parcă interminabile de până la sfârșitul lui Cuptor au ridicat peste măsură ierburile din poiene și fânețe, iar Gustar, cu vipia lui, le-a împlinit rodul, spre binele sălbăticiunilor de tot felul. Cu atâta belșug de hrană, ciutele se arată și ele pregătite mai devreme de nuntă, scoțând din apatie taurii de prin sihle.
Aflu că, încă de la finele lui august, s-au auzit primele mugete, în lunci, prin păduri de foioase, la șes. La munte, abia acum, către mijlocul lui Răpciune, își dreg vocea primii trubaduri. Zilele trecute, am văzut întipărite în pământul reavăn al unui drumeag dintre bahne urmele câtorva ciute deja adunate în cârd, împreună cu vițeii lor. Semnele acestea, însoțite de altele, pe calea aerului, nu scapă neobservate cavalerilor rătăcitori prin huci, prin molidișuri și făgete. Cei tari de vârtute sunt și primii pretendenți la stăpânirea alaiurilor de nuntă, vrednici să ducă mai departe vigoarea neamului.
Seara, din observatorul înalt de sub tăietura veche a Rașcoveiului, i-am auzit înfruntându-se cu glas puternic, parcă venit din adâncuri. Unul mugea la loc deschis, în poiană. Celălalt, zăvorât în desișul jilav din marginea apei ca-ntr-o cetate, răspundea rar, cumpănit. Departe, peste culmi, poate fără să știe unul de altul, mai buciumau trei, cu pauze lungi, fără nerv. Se vede că lipsa primelor brume nu a ascuțit încă cerbicia combatanților.
Din cei doi vânători care au venit aici, toamna trecută, la cerbi, numai unul și-a văzut visul împlinit: un trofeu de selecție clasic, de taur bătrân, cu „perlele” (caninii atrofiați) irizate și întunecate de vreme. Pentru un pasionat – și cunoscător totodată –, acest mic simbol pereche este neprețuit, căci reprezintă expresia concretă a trăirilor acute și contradictorii ale unui anume septembrie, într-un anume loc, pe urmele unei anume sălbăticiuni. Îndeobște, în montură de argint, se poartă la pălărie.
Anul acesta, vor reveni împreună, dar cel căruia i-a surâs Fortuna la anteriorul boncăluit – numai ca însoțitor, de dragul spectacolului. În plus, l-a fermecat Bucovina cu tot ce înseamnă ea, inclusiv travaliul intens, fără menajamente, în luptă cu simțurile vietăților cu adevărat sălbatice, nu semi domestice, cum se întâlnesc adesea în oferte pseudo cinegetice atrăgătoare. În ce mă privește, succesul garantat, de orice fel ar fi el, mă pune întotdeauna pe gânduri.
Confratele fără șansă în septembrie trecut își dorește și el un cerb de selecție. Nu râvnește la trofee impresionante, ceea ce consonează cu vederile gestionarilor acestui mare fond cinegetic dintre Obcina Mare și Obcina Feredeului. Aici, în iernile grele, marii prădători încolțesc fără alegere cervidele, cerb sau căprior, neputincioase în fața zăpezii și a gheții alunecoase din pâraie. Șase luni hibernale pe an sunt tot atâtea de privațiuni în privința agonisirii hranei. În astfel de condiții, e de mirare că, primăvara, se mai găsesc coarne de cerb lepădate, de dimensiuni adesea impresionante. Acestea au aparținut taurilor solitari, aproape nevăzuți în restul timpului, umbre ale sihăstriilor, care se ivesc pe neașteptate numai la vremea rutului, toamna, pentru a dispărea din nou.
Oamenii pădurii sunt, nu o dată, surprinși de apariția câte unui asemenea peregrin ori schivnic impetuos, venit parcă de niciunde. Odată boncăluitul stins, nălucile se mistuie și ele în adâncul codrilor care le-au zămislit.
E bine ca aceste eresuri cinegetice să-și păstreze umbra metafizică, pentru că spiritul autentic al vânătorii tocmai în asta constă. Urma de lup imprimată în alta, mai veche, de urs, văzută ieri pe cărarea dinspre poiana Cruhla, poate depune mărturie. Undeva, în afundul pădurii, adastă vietăți pe care nu le-a văzut nimeni niciodată.
Gabriel CHEROIU
Foto: F. B. Dragomir
