A fost odată ca niciodată… A fost odată o revistă a pasionaților de vânătoare, născută cu peste un secol în urmă din elanul unor oameni luminați și entuziaști, dornici să se sincronizeze cu spiritul vremii. Țara și națiunea se întregiseră, iar ea a devenit, dincolo de șovăielile începutului, o oglindă a epocii, a breslei, ca factor de coeziune pentru cititorii din toate provinciile istorice reunite într-o mare familie. A fost un răboj viu al vieții de uniune, sub semnături prestigioase, care i-au consolidat statutul de factor de cultură. Emulația constructivă, timp de cincisprezece ani, cu spiritul viu al Carpaților clujeni a mobilizat-o, dându-i elan. Apoi, istoria a dictat tuturor un alt făgaș: ca toate publicațiile, a trecut și ea prin mizeria proletcultismului, a făcut concesii, a îndurat umilința compromisurilor. Fiorul vânătorii, căruia i s-a adăugat și cel al pescuitului, a continuat s-o facă iubită, căutată, citită. Devenise o fereastră către alte orizonturi, o modalitate de evadare din cenușiul cotidian, politizat, guvernat de interdicții și dogme utopice. Dar, din nou, după aproape o jumătate de secol, lumea s-a schimbat. Vreo două decenii, a trăit și ea o a doua tinerețe, bucurându-se de prietenia ultimelor condeie de aur, astăzi amintire. Treptat, au cotropit-o însă diletantismul, rutina, minima rezistență – boli cumplite care sleiesc de vlagă. Devitalizată ca o plantă lipsită de soare, s-a stins încet, probabil de tristețe, într-o odaie prăfuită, murmurând „Nu este pe lume plăcere mai mare decât vânătoarea”… Păcat că nu a avut șansa revistei Carpații, despre care Ionel Pop scria că „N-a murit de inaniție, nici de vreo boală urâtă. A murit în picioare.”
Revista VPR a plecat Ad patres. Odată cu ea am murit puțin și noi, cei care ne-am legat de filele sale pasiunea, aspirațiile și anii cei mai frumoși. Dumnezeu s-o odihnească, iar pe cei care i-au grăbit sfârșitul să-i ierte!
Gabriel CHEROIU
