ETICA VANATOAREASCA

O ALTFEL DE INVATATURA, ETICA VANATOREASCA

 

Fara retineri ,recunosc ca subiectul pe care am sa-l abordez ,cu îndrazneala, este unul sensibil, mai ales pentru ca a mai fost tratat în diverse lucrari si articole, iar mai apoi pentru ca ma plaseaza în pozitia sensibila  de moralist sau „rebel fara cauza“.
Problema eticii vânatoresti are un rol deosebit în comportamentul vânatorilor, chiar daca este ignorata si tratata cu dispret de multi, care în locurile unde vâneaza se comporta precum în societatea româneasca, permitându-si abuzuri incalificabile si pofte exagerate.
Cu siguranta ca multi dintre noi cunoastem sau ar fi bine sa cunoastem cele mai elementare reguli scrise si nescrise desprinse din etica vânatorii.
A deveni vânator este o optiune, premeditata si analizata, nicidecum vreo cerinta  impusa de societate sau de cercul de prieteni, cum nu poate fi un trend sau o moda sa fii vanator, ca este ceva ,,cool ” pentru vremurile in care traim.Sustin cu toata convingerea ca  este  o mare responsabilitate , este o indeletnicire care te ancoreaza in niste bareme bine stabilite ale moralitatii.
Iar a vâna nu înseamna numai a tinti si a trage cu arma într-o salbaticiune.
Pentru adevaratul vânator, mai presus de brutalitatea sonora si mecanica a focului de arma, notiunea de vânatoare însumeaza cunostinte de biologie si eco-etologie a faunei de interes cinegetic, de tir si balistica, de chinologie vânatoreasca, deci presupune familiarizarea cu toate cunostintele artei vânatoresti.
În ultima vreme, cu tristete constat evolutia nu tocmai normala a vânatorii traditionale din România.
Legile apar si se modifica de la an la an, instabilitatea si dezechilibrul politic având repercusiuni directe si asupra vânatorii traditionale.
Iar „legile strâmbe“ sunt facute de functionari care vâneaza virtual privindu-si ecranul computerului de pe birou si gândindu-se ca vrabia la cât mai mult malai.DSCN5656                                                                                                                              foto : R.V.M.
Am observat tot felul de oameni, din toate categoriile sociale, ahtiati sa devina vânatori, ca mai apoi sa se poata lauda cât de teribili sunt si cât de multa vânatoare cunosc.Asta evident prin acea corelare subconstienta sau nu a potentei finaciare cu potenta practicarii vanatorii fara limite .
Simplii puscasi, vânatori de duminica, dar cu conturi generoase, acestia trebuie numai sa detina masina de teren cu multi cai putere, vestimentatie dupa ultimele cataloage si arme semiautomate care compenseaza prin performantele tehnice nepriceperea si neîndemânarea tragatorului.
Iar unii, chiar daca sunt proaspeti vânatori, viseaza la continentul negru, acolo unde ar dori sa faca safari extrem si sa împuste specii din renumitul „BIG FIVE“ (elefant, bivol african, leu, rinocer si leopard). Toate dupa marimea buzunarului si pretentiile grandioase ale mintii.
Sunt cazuri de vânatori care, doar la câteva luni dupa ce au devenit vânatori, si-au încercat armele vânând cerb si urs.Sunt chiar multe asemenea cazuri .
Alarmanta este însa adevarata invazie de ,,specialisti facuti pe banda” în unele facultati de profil, acolo unde disciplinele domeniului cinegetic au fost predate de catre diletanti obscuri acoperiti de titluri si ranguri nemeritate.
Acesti licentiati, pretinsi specialisti în management cinegetic, de cele mai multe ori nici nu pot sa faca deosebirea între graur si grangur, cum zicea un bun prieten de-al meu, silvicultor pensionar,acum disparut dintre noi.
Dar ei exista si pot deveni în timp ,chiar ,,doctori in stiinte” , pot influenta mult   problematica vanatorii din Romania. Nu doresc sa par rautacios  , dar si in prezent in multe functii de conducere in ministerul de resort, sau la forul de reprezentare al vanatorilor ,sunt persoane foarte discutabile ca si eficienta profesionala.
Iar asta se vede cel mai bine in cadrul legislativ prezent.
Laudarosenia, parada cu succese vânatoresti, etalarea verbala a unor situatii de vânatoare discutabile nu se potrivesc cu figura adevaratului vânator.
„Calitatea de vânator trebuie sa fie, si este o însusire de distinctie, ea trebuie cinstita si ferita de tot ceea ce i-ar putea pângari frumusetea“, spunea Ionel Pop.
Si câta dreptate avea marele nostru scriitor!
În nenumarate cazuri trecute, prezente si poate viitoare, exista problema revendicarii vânatului, în cadrul vânatorilor colective.
Exista doua reguli generale în ceea ce priveste chestiunea atribuirii vânatului împuscat.
Vânatul „mic“ apartine vânatorului care a tras cel din urma foc.
Vânatul „mare“ revine vânatorului care a dat prima lovitura (ranire) mortala.
Aceste doua reguli par simple si usor de aplicat, însa practica a dovedit ca lucrurile nu stau tocmai asa.
Tensiuni si dialoguri neconventionale sunt iscate în mod constient de vânatorii cu simtul corectitudinii mai labil.
Poate din dorinta de a dobândi cu orice pret vânat sau poate din mândrie, se întineaza puritatea vânatorului si astfel se remarca o alta dimensiune, negativa, mult îndepartata de a vânatorului adevarat.
Aviditatea si invidia nu fac cinste niciunui vânator si, de aceea, ar fi de dorit sa lipseasca din comportamentul tuturor.Am putut vedea ingrozit ,tot felul de manifestari incalificabile la un individ , ,,dottore in vanatoare” ,care isi batea cainii cu lantul sau ,daca faceau cheta prea mare ii alicea ,motivand altora ca niste vanatori slab pregatiti i-au schilodit cainii. Un asemenea individ merita o corectie sanatoasa ,cum zice ardeleanu ,,,cu parul pe cocoasa”.
Nu înteleg si nu am înteles niciodata vânatorii europeni „pasarari“ care vin în România la vânatoare si zilnic împusca sute de ciocârlii sau sturzi.
Ce placere mai pot simti acesti indivizi dupa primele zece „piese“ împuscate?
Auzeam ca în cadrul unei vânatori colective la mistreti, o grupa de vânatori a împuscat, tot sezonul, scroafa conducatoare de cârd si cei patru godaci.
Si asta la o singura goana.
De asemenea ,nu putine sunt cazurile cand se fac vanatori la goana pentru ursi , chiar primavara spre a satisface vanatorii platnici si doritori de trofee facile.
Câta nesabuinta si câta lipsa de responsabilitate au dovedit acesti ,,bravi puscasi“!
Un asemenea caz s-a petrecut acum cativa ani la o asociatie dintr-un oras ardelean de pe Tarnava Mare.
Nu stiu daca au fost sanctionati în vreun fel sau doar dojeniti, însa fapta acestora este un exemplu rasunator de inconstienta colectiva.
Se întâmpla multe la vânatoare, dar padurea, tacuta, rasuna în ecoul focului de arma pentru ca mai apoi sa se cufunde si sa reintre din nou într-o tacere aidoma unei catedrale goale, fara crestini la rugaciune.
Iar ecourile si remuscarile staruie doar în inima unui vânator adevarat, care-si recunoaste culpabilitatea si evita repetarea unor greseli.
As puncta pe scurt doar câteva situatii în care este bine sa privim cu blândete vânatul, oferindu-i o sansa meritata si sa uitam de arma ce poate declansa focul nimicitor. Asadar, cele mai cunoscute interdictii de a trage în vânat sunt:
– în iepurii care stau în culcus, sau în cei opriti din fuga. care, derutati, cauta o cale de scapare;
– în fazanii care fug pe jos, stau pe sol sau pe craci de arbori;
– în pasarile de balta asezate pe apa;
– în capriori, în cerbii comuni, în cerbii lopatari si în capre negre la sararii, la adapatori si la hranitori;
– în ursi din observatoare coplet închise ori la locurile de nadire, unde li se creeaza reflexe conditionate;
– în femela mama si în cea conducatoare de grup (cârd, ciurda, ciopor); mai ales în cazul mistretului, scroafa conducatoare si femelele-mama se impune a fi evitate;
– în mistretii blocati în nameti, aflati în imposibilitatea de fuga.
Iata doar câteva exemple în care vânatorii adevarati trebuie sa gaseasca ratiunea de a nu apasa pe tragaci.
Literatura cinegetica autohtona a oferit o serie de carti cu caracter moralizator în care etica vânatoreasca si aspectele ce deriva din ea sunt bine schitate.
1466308_186923974834052_138248486_n[1]
De cand a aparut site-ul de socializare Face Book , se pot vedea pe acest site virtual multe poze si la fel de multe personaje care te oripileaza ca si manifestare a practicarii vanatorii si a manipularii vanatului impuscat . Poze cu animale schilodite, poze cu animale realmente batjocorite  , poze care emana  multa durere , poze cu o incarcatura zdravana de grobianism si fala vanatoreasca a multor posesori de arma. Acestia nu se pot numi vanatori , daca sunt niste cuvinte care i-ar putea prezenta pe acesti bipezi sunt acelea de ,,tragator fara suflet, fara moralitate”.
Exista o mare prapastie si chiar o evidenta diferenta intre ,,vanator „si ,,tragator” .
Iar a-i declina si a-i nominaliza oficial pe acesti ticalosi fara suflet ,care fac ca vanatoare sa para un act plin de barbarism, este o cerinta care nu mai rabda o intarziere .
Ei sunt acele elemente destabilizatoare , care se sterg greu in randul tagmei vanatorilor .Ei au schimbat fata si imaginea vanatorilor  prezentului , ei au fost cei care au generat atatea subiecte de massmedia ,atatea  articole si reactii care au catalogat  toti vanatorii dupa amprenta acestor ucigasi cu permis de vanatoare.
Nu pot sa anticipez care va fi evolutia vânatorii traditionale în România, nu pot sa stiu daca etica vânatoreasca va avea mai multi adepti decât în prezent, este putin probabil ca vânatul salbatic va dainui în padurile existente de veacuri.Genofondul se distruge usor , asa cum la fel de usor s-au distrus suprafete intinse de padure .
Închei scurta mea reflectie vizavi de etica vanatoreasca  cu câteva pasaje ,alese din romanul „Braconierul“, scris de Luis Berenguer (1971):
„Strâmba lege cea care nu ia în seama ce e mai însemnat. Cel care a facut-o, ghiftuitul de plocoane, nu putea fi un vânator si a pus pe hârtie ce i s-a poruncit, fara sa stie ce facea.
Când spui vânator, vorbesti de cineva care s-a cunoscut cu padurea, nu de cineva care-i sopteste «vorbe dulci» doar în zile de duminica.
Cele pe care nu le stie un vânator, numai alt vânator le poate cunoaste si nu e totuna daca spui un lucru bine gândit din pofta de a-l spune, sau daca pui în el tot adevarul vietii“.

Radu V. Mija

Share This:

About Administrator