Focul
E dimineaţă-nmugurită
Şi arde focul viu în vatră.
Cu viclenie mă incită
Văpaia cu miros de şatră.
Singurătatea somnu-mi fură
Plăcerea mă cuprinde-n mreje
Privind cum ard şi dau căldură
Trosnind vreo câteva găteje.
Spre slavă fumul se-nfăşoară
Amestecat cu fir de viaţă,
A gând ce curge într-o doară
Prin timpul care îl înhaţă.
În flăcări unduiesc fecioare
Ca nişte umbre întrupate
Fierbinţi, discrete şi fugare
Spre tainiţe întunecate.
Fierbinte, jarul toropeşte
Iscat din arderea nestinsă,
Ca un păcat făcut trupeşte
De-o tinereţe prea încinsă.
Scântei, dorinţe adormite,
Se-abat în sus, să piară-n stele,
Din flăcările ispitite
De încercările prea grele.
Dogoarea copleşeşte jurul
Şi lemnul se preface-n spuză,
Iar noaptea şi-a pierdut conturul
Pornită spre neant confuză.
Iar timpul şi-a pierdut măsura,
Din miezul zilelor răscoapte
Foc după foc chema căldura
O noapte dintr-o altă noapte.
Trezit din vis privesc în urmă
La vechea vatră răvăşită,
În care nostalgia scurmă
Vrând o sclipire prăpădită.
Nu mai e foc, s-a stins lumina.
Nu-i jar, nici flăcări, nici dogoare.
S-a terminat. A cui e vina,
Rămâne-un semn de întrebare…
Casian Balabasciuc
(dupa o pictura de A. Boros)
Multumesc ! Multumesc, Casian Balabasciuc pentru felul deosebit de frumos in care iti asterni gandurile si cuvintele pe hartie si ni le transmiti si noua, sa ne bucuram ochii si inima, citindu-le !
Pentru toate poveștile lui Casian Balabasciuc, pentru toate anotimpurile lui Eugen Jianu, pentru tot ce mi-au spus în cărți Ionel Pop, Sadoveanu ori August von Spiess, pentru speranțele de la Dumitru Todosiuc și, mai mult, pentru bunicul meu, cel mai mare vânător, niște gânduri scrise mai demult (dacă a-ți avea răbdarea să le duceți până la capăt):
„Când afară plouă și-i urât și vânt,
Când noroiu-și toarce haina pe pământ,
Când răsună apa picurată-n geam
Și-n însingurare gânduri nu mai am,
La momentu-acela, într-o fulgerare-mi
Fuge amintirea către vânătoare:
Și îmi trec prin fața-mi foste primăveri
Cu cocoși de munte, negri și stingheri
Care lin bat toacă pe un vârf de brad…
La amurg de martie, când sitarii cad,
În troiene roșii de tineri târșari
Pe sub poala unor stejari seculari.
Când, pitit în ierburi, ca un carnivor,
Sfidam așteptarea, căutând în gol,
Sub lumina lunii ca un lampadar,
Din pământ să iasă cel dintâi sitar…
Și din boarea nopții care lin cădea,
O detunătură sufletul să-i ia…
Și mai am în minte pândele de vară,
În poieni lenite, așteptând s-apară, mândru, căpriorul –
Roșie lumină în oceanul verde, de fân și sulcină…
La răcoarea serii sau a dimineții,
Trecând cu binoclul valurile ceții
Umede, de codru, inima-mi sălta
La orice mișcare poiana purta.
Din margini de codru ca o catedrală
Răsărea lent țapul cu trup de petală
Roșie și moale.
Carabina lungă răsuna pe vale
Ca-ntr-o-asurzitoare clip-a amorțirii
Să se împlinească aspra lege-a firii;
Și-n închinăciune, să ridic de jos
Căpșorul cu coarne, ce-ndrepta sfios
Ochii săi de smoală către infinit.
Către codrul rece ce l-a amuțit…
De-atunci, mai departe…Sub bolți de Gustar
Cu călduri de moarte, cu soare de jar,
Într-o preumblare pe câmp ne-ntrerupt.
Sărea pitpalacul in zborul lui scurt.
Pe miriști rămase dupa strânsul pâinii
‘N paiele țepoase adulmecau câinii.
Și cu vocea stinsă de călduri și drag
Și cu ochii țintă peste câmpul larg
La-nlemnirea fermă și aretul brusc
Aruncam în aer bilele de plumb.
Și-ntr-o-nviorare, și-ntr-un pârâit
Prepelița cade pe lanul cernit…
Pumnișor de viață, cântec de Gustar…
„Falnica” podoabă de la ciochinar.
Mai departe-n vreme, în toamnă de-nceput
Când porneau a-și cerne măcănitul surd, rațele, în stoluri,
Mă găsea amurgul avântat prin ghioluri.
În oceane veștezi de păreri de stuf,
Încercat de noapte, țânțari și năduf,
Așteptam, cu suflet zguduit în piept,
Rața să-mi apară, pușca să-mi îndrept
Și să-i dau făpturii de-atâtea-ncercate
Glasul nemuririi, pe neașteptate…
Când toamna pe dealuri își lăsa rugina
Norii, de deasupra, cu ploi muiau tina.
Pe când frunza-n ramuri se făcea mai rară
Când cântau în stoluri plecarea fugară cocorii, cu țipăt,
Sau gâștele-n zbor…
Din cui îmi luam fierul, căutând de zor
Pe poteci ascunse și prin tăieturi
Glasul lung și aspru al cerbilor-miri.
Dimineață, seară. Răsărit, amurg.
Mă uitau în codru, pe cărări să urc.
Și-ascultam în tihnă pe buturi de fag,
Cum dădeau glas cerbii, de amor și drag.
Îi priveam departe, când, orbiți de dor
Se luptau năpraznic. În coarnele lor
Își puneau tot oful și toată mânia.
Le curgea prin vene, gros, sălbăticia,
Și prin coama sură, și cu muget crunt
Îi vedeam ca două stane de pământ
Care-n izbitură cătau a-și plăti
Înfrângeri trecute și vechi datorii…
Din colțul de-uitare din care sorbeam
Dansul lor de piatră, vechi, nepământean,
Aruncam chemarea din scoică ori corn.
Iar ei veneau firavi, de după vreun pom,
Așteptându-ți țepeni, straniul lor sfârșit:
Foc din gura puștii. Tunet! Bubuit!
Se duce departe asprul lor destin
Cu tremur de frunze și pe vântul lin…
Pădure de iarnă cu nămeții groși
Aduna de-olaltă vierii țepoși.
Mă vedeam de-a lungul iernilor ce-au fost:
Așteptam ca straja în doritul post
Să le văd spinarea groasă, de tăciune,
Și mersul lor leneș, ca de-ngropăciune.
Prin pădurea rece, se strângeau în șir,
Și-n tăcere-absurdă căutau în vânt
Cu râturi murdare, pline de pământ,
Vreo desfășurare de zgomote lungi,
De goană, de gaiță, de oameni cu puști.
Se-adunau în rânduri prăvălind apoi
Trupurile negre ca niște moroi
Căutându-și locul pierdut printre vii.
Și-n urmă-le iarna înfunda stihii,
Răspândea vântoase, gudura pe văi
Zăpezi cărpănoase, cu fulgi mulți și goi.
Scufunda cu-ncetul codrul negru, ‘nalt,
În covoare lucii de gheață și alb…
Pe covoare aspre de asfalt rugos,
Veșted cade ploaia, ca un sec prinos.
Și privind la dânsa, îmi repet în gând:
Roi trecut-au anii. Clipele, ca vânt!
Și pe șleau-adânc ce-au lăsat pe frunți
Amintirea-mi lasă munții cei cărunți
Pavezele dese de păduri de fag
Prin care, o viață, m-am plimbat cu drag…
„An vânătoresc”, de Vali Mihaescu