2 Comentarii

1. Ilie Marian

   Posted martie 31, 2016 at 7:02 AM

   Multumesc ! Multumesc, Casian Balabasciuc pentru felul deosebit de frumos in care iti asterni gandurile si cuvintele pe hartie si ni le transmiti si noua, sa ne bucuram ochii si inima, citindu-le !

2. Vali Mihaescu

   Posted aprilie 4, 2016 at 9:24 PM

   Pentru toate poveștile lui Casian Balabasciuc, pentru toate anotimpurile lui Eugen Jianu, pentru tot ce mi-au spus în cărți Ionel Pop, Sadoveanu ori August von Spiess, pentru speranțele de la Dumitru Todosiuc și, mai mult, pentru bunicul meu, cel mai mare vânător, niște gânduri scrise mai demult (dacă a-ți avea răbdarea să le duceți până la capăt):

   „Când afară plouă și-i urât și vânt,
   Când noroiu-și toarce haina pe pământ,
   Când răsună apa picurată-n geam
   Și-n însingurare gânduri nu mai am,
   La momentu-acela, într-o fulgerare-mi
   Fuge amintirea către vânătoare:

   Și îmi trec prin fața-mi foste primăveri
   Cu cocoși de munte, negri și stingheri
   Care lin bat toacă pe un vârf de brad…

   La amurg de martie, când sitarii cad,
   În troiene roșii de tineri târșari
   Pe sub poala unor stejari seculari.
   Când, pitit în ierburi, ca un carnivor,
   Sfidam așteptarea, căutând în gol,
   Sub lumina lunii ca un lampadar,
   Din pământ să iasă cel dintâi sitar…
   Și din boarea nopții care lin cădea,
   O detunătură sufletul să-i ia…

   Și mai am în minte pândele de vară,
   În poieni lenite, așteptând s-apară, mândru, căpriorul –
   Roșie lumină în oceanul verde, de fân și sulcină…
   La răcoarea serii sau a dimineții,
   Trecând cu binoclul valurile ceții
   Umede, de codru, inima-mi sălta
   La orice mișcare poiana purta.
   Din margini de codru ca o catedrală
   Răsărea lent țapul cu trup de petală
   Roșie și moale.
   Carabina lungă răsuna pe vale
   Ca-ntr-o-asurzitoare clip-a amorțirii
   Să se împlinească aspra lege-a firii;
   Și-n închinăciune, să ridic de jos
   Căpșorul cu coarne, ce-ndrepta sfios
   Ochii săi de smoală către infinit.
   Către codrul rece ce l-a amuțit…

   De-atunci, mai departe…Sub bolți de Gustar
   Cu călduri de moarte, cu soare de jar,
   Într-o preumblare pe câmp ne-ntrerupt.
   Sărea pitpalacul in zborul lui scurt.
   Pe miriști rămase dupa strânsul pâinii
   ‘N paiele țepoase adulmecau câinii.
   Și cu vocea stinsă de călduri și drag
   Și cu ochii țintă peste câmpul larg
   La-nlemnirea fermă și aretul brusc
   Aruncam în aer bilele de plumb.
   Și-ntr-o-nviorare, și-ntr-un pârâit
   Prepelița cade pe lanul cernit…
   Pumnișor de viață, cântec de Gustar…
   „Falnica” podoabă de la ciochinar.

   Mai departe-n vreme, în toamnă de-nceput
   Când porneau a-și cerne măcănitul surd, rațele, în stoluri,
   Mă găsea amurgul avântat prin ghioluri.
   În oceane veștezi de păreri de stuf,
   Încercat de noapte, țânțari și năduf,
   Așteptam, cu suflet zguduit în piept,
   Rața să-mi apară, pușca să-mi îndrept
   Și să-i dau făpturii de-atâtea-ncercate
   Glasul nemuririi, pe neașteptate…

   Când toamna pe dealuri își lăsa rugina
   Norii, de deasupra, cu ploi muiau tina.
   Pe când frunza-n ramuri se făcea mai rară
   Când cântau în stoluri plecarea fugară cocorii, cu țipăt,
   Sau gâștele-n zbor…
   Din cui îmi luam fierul, căutând de zor
   Pe poteci ascunse și prin tăieturi
   Glasul lung și aspru al cerbilor-miri.
   Dimineață, seară. Răsărit, amurg.
   Mă uitau în codru, pe cărări să urc.
   Și-ascultam în tihnă pe buturi de fag,
   Cum dădeau glas cerbii, de amor și drag.
   Îi priveam departe, când, orbiți de dor
   Se luptau năpraznic. În coarnele lor
   Își puneau tot oful și toată mânia.
   Le curgea prin vene, gros, sălbăticia,
   Și prin coama sură, și cu muget crunt
   Îi vedeam ca două stane de pământ
   Care-n izbitură cătau a-și plăti
   Înfrângeri trecute și vechi datorii…
   Din colțul de-uitare din care sorbeam
   Dansul lor de piatră, vechi, nepământean,
   Aruncam chemarea din scoică ori corn.
   Iar ei veneau firavi, de după vreun pom,
   Așteptându-ți țepeni, straniul lor sfârșit:
   Foc din gura puștii. Tunet! Bubuit!
   Se duce departe asprul lor destin
   Cu tremur de frunze și pe vântul lin…

   Pădure de iarnă cu nămeții groși
   Aduna de-olaltă vierii țepoși.
   Mă vedeam de-a lungul iernilor ce-au fost:
   Așteptam ca straja în doritul post
   Să le văd spinarea groasă, de tăciune,
   Și mersul lor leneș, ca de-ngropăciune.

   Prin pădurea rece, se strângeau în șir,
   Și-n tăcere-absurdă căutau în vânt
   Cu râturi murdare, pline de pământ,
   Vreo desfășurare de zgomote lungi,
   De goană, de gaiță, de oameni cu puști.
   Se-adunau în rânduri prăvălind apoi
   Trupurile negre ca niște moroi
   Căutându-și locul pierdut printre vii.
   Și-n urmă-le iarna înfunda stihii,
   Răspândea vântoase, gudura pe văi
   Zăpezi cărpănoase, cu fulgi mulți și goi.
   Scufunda cu-ncetul codrul negru, ‘nalt,
   În covoare lucii de gheață și alb…

   Pe covoare aspre de asfalt rugos,
   Veșted cade ploaia, ca un sec prinos.
   Și privind la dânsa, îmi repet în gând:
   Roi trecut-au anii. Clipele, ca vânt!
   Și pe șleau-adânc ce-au lăsat pe frunți
   Amintirea-mi lasă munții cei cărunți
   Pavezele dese de păduri de fag
   Prin care, o viață, m-am plimbat cu drag…

   „An vânătoresc”, de Vali Mihaescu

Comments Closed

Comments are closed. You will not be able to post a comment in this post.