Gotcanii de ieri, amintirile de azi

Gotcanii de ieri, amintirile de azi

 

,, Când fagii înmuguresc, gândește-te la asta,
Si scurtează somnul, o vânătorule!”
Freiherr von Kobell

 

Rândurile de mai jos nu sunt o lamentare, sunt poate recunoașterea, admiterea faptului că noi, vânătorii, ne merităm soarta, prin atitudinea lipsită de reacție, deja prelungită in atâția ani, in fata legilor, a măsurilor contra-productive hilare si a impostorilor care, de peste munți, din vechiul regat, influențează vânătoarea, vânatul si vânătorii din celelalte provincii.

Lipsa decenței profesionale este deja una cunoscuta in rândul celor din ministere si din alte organizații de factura silvo-cinegetică. Din nefericire pentru generația noastră, trăim vremuri în care oportunismul, favoritismul, nepotismul, lipsa de seriozitate, nevolnicia profesională, amatorismul, frauda, aviditatea și impostura proliferează si se răspândesc cu o repeziciune uluitoare. Paparudele de prin ministere in cârdășie ascunsă, huncută cu șmecherașii ce reprezintă asociațiile vânătorești, s-au întrecut in variate abordări contondente a atâtor probleme sensibile. Conștiința lucrului serios ii ocolește pe bravii români. Doar oportunismul si codoșlâcurile patentate parcă după branduri de Ilfov. Bine a zis cine a zis : ,,Românul este un fel de om pe care daca nu îl chemi se supară si daca îl chemi nu vine “. In neocomunismul instaurat după voia alegatorilor din vechiul regat, legile se țes in ghergheful ipocriziei. Iar legiuitorii, amețiți de manelele cu sound-uri balcanice si de unduirea ciulinilor Bărăganului, născocesc tot felul de acte restrictive care nu ar trebui acceptate cu atâta lejeritate de cei din provinciile vechiului imperiu habsburgic.

Directiva 147/2009/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor din mediul sălbatic a impus o serie de obligații către unele tări, intre care si România, care au dus chiar la amenințarea cu ,,infringement-ul” din partea atotștiutorilor din Comisia Europeana. Atunci Guvernul României, intr-o stare de timorare specifica, a emis OUG 102/2010 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006. Astfel, din 2012 nu s-a mai dat cota de împușcare pentru subspecia de cocoș de munte din Carpații noştri.
Cocoșul de munte existent in lanțul carpatic aparține speciei Tetrao urogallus, fiind o subspecie determinata încă de acum un secol. Ornitologul Robert Ritter von Dombrowski in lucrarea ,,Ornis Romaniae” l-a numit ,,Tetrao urogallus rudolfi”. In urma mai multor analize de ordin biologic, geografic ecologic si etologic s-au evidențiat douăsprezece subspecii ale speciei Tetrao urogallus. O varietate interesanta (Tetrao urogallus obsoletus) este cea care populează Siberia si nordul Rusiei. Are unele mici pete de alb pe penaj ceea ce ii conferă o frumusețe aparte.
Venerat încă de acum un secol, nemții au încadrat cocoșul de munte in categoria vânatului mare ,,hochwild”, nu neapărat din prisma considerentelor legate de talia sa, ci din cele ce vizează vânarea lui. Toate edițiile clasicei lucrări ,,Die hohe Jagd” conțin cate un capitol generos despre maiestuosul cocos. In calitate de vânător, odată cu venirea primăverii, după jumătatea lunii aprilie, erai suspus unor adevărate încercări, temerarii îndrăgostiți de manifestările etologice ale tetraonidelor mari trebuind sa fie nu doar țintași dibaci, ci si rezistenți fizic in abordarea acestui tip de vânat. Vânătoarea cocoșului de munte era extrem de pasionanta, era o tradiție seculară pentru toate provinciile din vechiul imperiu habsburgic.
Unul dintre cei mai pătimași vânători de cocoși de munte a fost împăratul imperiului austro-ungar, Franz Josef (1830-1916). Acesta a vânat toată viața sa fără să folosească vreo lunetă la armă. In decursul activității sale vânătorești, agenda sa însumează peste 50.000 de animale ( aproximativ 800 exemplare/anual- capre negre, cerbi, lopătari, căpriori, mistreți, cocoși de munte etc.). Primul cocos de munte l-a împușcat la vârsta de 24 de ani, iar când a atins numărul de 500 exemplare, a insistat ca pictorul F.X.von Paussinger să imortalizeze momentul intr-un tablou expresiv. Mult, foarte mult! Dar pentru acele vremuri conceptele de cantitate si pradă bogată vânătorească erau percepute după criterii sociale. Ca si acum de altfel.
Împăratul Ferdinand al României era si el pasionat de vânătoarea de primăvară a gotcanilor. Vânătorile sale in zonele preferate ale munților Gurghiului sunt edificatoare in acest sens. Îmi amintesc de fotografia inserată in cartea cu amintiri vânătorești a fostului inspector de vânătoare al Bucovinei, din perioada interbelică, Georg Graf von Medvezki. Alături de doctorul chirurg Johann Philipowicz si de marele moșier Radu Grigorcea, cei trei au împușcat 10 cocoși de munte la rotitul de primăvară. In fotografie apare si un urs împușcat de Dr. I. T. Rumbach.                                   Din Bucovina de altadata, R. Grigorcea, J.Philipowicz si G.G.von Medwezky

In Transilvania, E. Albert Bielz numea cocoșul de munte -,,kokos szelbatik” in lucrarea sa ,,Fauna de Wildtiere Siebenburgens”, apărută la Sibiu in anul 1856, la pagina 103.
In trecut in preajma locurilor de rotit se făceau adăposturi de tipul wigwam-uri indiene ( șurle, colibe de forma piramidală, primitive din crengi de cetină) care înlesneau atât observațiile, cat si împușcarea cocoșilor. Reputatul ornitolog transilvănean Edward von Czink descrie cum dintr-un asemenea adăpost de cetină a împușcat doi cocoși care se băteau, cu un singur foc. Dubleu rar întâlnit la cocoșul de munte!
Maiorul brașovean R. Snyder Schneider relatează in anul 1926 ca asemenea improvizații silvestre se foloseau cu precădere in secuime, fiind cunoscute de multa vreme, in munții județelor Covasna si Harghita. Tot el semnalează la acea data braconajul intens din zona secuiască asupra tetraonidelor, in special asupra ieruncilor.
In monumentala carte a lui Edward von Czink (1851-1899), apărută in anul 1897, una dintre primele cărți de vânătoare ale Transilvaniei, ornitologul de marcă al Transilvaniei, originar din Brașov, este înfățișat un asemenea adăpost de către pictorul Dombrovski. Cartea la care fac referire intitulată ,,Cocoșul de munte-vânarea si ocrotirea sa “ ( Das Auerwild, sein jagd und hege) este mult mai amplă sub aspect informațional in ceea ce privește tetraonidele decât prima carte apărută si scrisă de Dr. Wurm. O adevărată raritate bibliofila care cu mari eforturi am adăugat-o bibliotecii mele acum aproape doua decenii. Cartea tratează intr-un mod minuțios toate intimitățile eco-etologice ce ţin de viața tetraonidului din Carpații Transilvaniei. Încă de acum un secol problematica tetraonidelor erau o sursa de mare interes pentru vânătorii din Transilvania. Cei din vechiul regat al României încă căutau deosebirile dintre zaiafet si bairam!!!
Cel mai greu cocoș de munte ca mărime corporală, Czink l-a văzut vânat in munții Gheorghienilor. Acest exemplar avea o greutate de 13 pfunzi, circa 6,5 kilograme. In 1882 , E. Czink scrie in ,,Jahresbericht des Komitees fur ornithologische Beobachtungs-Stationen in Osterr. Ungarn” ( un fel de comunicare științifică  ), date despre cocoșii de munte din Transilvania. Cel mai mic cocoș de munte pe care l-a putut studia in activitatea sa de cercetare a fost unul doborât 17 aprilie 1877 in munții Piatra Mare ( Săcele) – lungime 92 cm, lățime 128 cm, coada 28 cm, greutate 4,67 kilograme. După notițele lui Czink, un cocoș pe care l-a împușcat in munții Bucegi in 1879, avea următoarele dimensiuni: lungime 102 cm, lățime 133 cm, coada 31 cm si greutatea de 5,25 kilograme. Cel mai mare gotcan împușcat de Czink in luna mai 1888 la Reza ( Piscul Albei) in munții Făgăraș a avut următoarele dimensiuni- lungime 106 cm, lățime 136 cm, coada 35 cm, greutatea 5,47 kilograme. Din păcate viața lui Czink a fost destul de scurtă. Deși destinul sau a fost unul vitreg, operele sale dăinuie si au căpătat valoare de puternice repere bibliografice pentru vânătoarea de acum un secol din Transilvania. Czink a mai scris o frumoasă monografie a ursului, apoi alte cărți cu subiect ornitologic. Rămâne de referință opera lui despre cocos de munte din Transilvania.
La invitația lui E.von Czink si al maiorului Andreas Berger din Sibiu a fost oaspete in Carpații si Alexander Florstedt. Acesta din urmă se va îndrăgosti de Alpii Transilvaniei si va rămâne in preajma lor pana in ultima clipa a vieții sale. Al. Florstedt descrie in cartea sa din anul 1928 cum vana in munții Cibinului cocoșii in rotitul de dimineață. El ne mărturisește că in bătăile de acolo acolo nu este o greutate să împuști intr-o dimineață câțiva cocoși de munte. Tot in cartea sa, Florstedt acuză un individ, pretins vânător alpin, care in anul 1925 a împușcat in câteva dimineți peste 20 de cocoși de munte ! Ca o completare, Andreas Berger, personaj de seama a lumii vânătorești din Transilvania, mare împătimit al rotitului de primăvară al cocoșilor de munte, intr-o primăvară, sus in munte, suferă fatalul accident care i-a adus moartea câteva săptămâni mai târziu.
Dr. Wurm si el mare pasionat de tetraonide descrie un aspect interesant in scrierile sale : (…),,La vânătorii unguri din Transilvania, excrementele cocoșilor constituie un obiect mistic, in mare cinste, si este chiar un adevărat obiect de comerț”. Date prețioase ne oferă si Dr. Wurm in cartea sa dedicata cocosului de munte. Si Col. August von Spiess,Baronul von Krudener, A. Berger, Emil Witting, D. Geyer si E. Bergmiller au transmis in scrierile lor multe detalii de mare finețe despre nobilul cocos .
Distinsul Ionel Pop in paginile revistei patronate cu atâta dăruire aloca in toate numerele de primăvară articole excepționale despre mirificul cocos din cetinile carpatine.
Iată cat de frumos descrie un alt ornitolog de renume, bănățeanul Dionisie Linția, intr-un articol din anul 1926 momentul final al vânătorii cocoșului de munte :
,,Cocoșului doborât i se pune in cioc o ,,cruciuliță de cetină” drept ,,semn de pietate”, iar pe pălărie suntem de asemenea îndreptățiți de a ne înfige un vlăstărel de cetină înmuiată in ,,cruntul” (sângele) victimei noastre, drept ,,laur al biruinței”.
Tot D. Linția, încă de acum un secol, propune câteva măsuri de ocrotire ale cocoșului de munte:
,, Eu unul sunt de părere că vânătoarea de cocoși ar trebui să se admită, ca si la dropioi, numai de la 15 Aprilie si pana la 15 Maiu, iar femelele (găinile) ar trebui sa fie prohibite absolut-,cum a fost in Ardeal si pe timpul ungurilor:( numai in cazuri excepționale sa fie admisă împușcarea găinei in număr foarte limitat, din partea Direcțiunii Vânătoarei, pentru scopuri științifice, ori pentru cercetări de studii). (…) Să se interzică in mod absolut pășunatul pana la 15 iulie a vitelor, a oilor si cailor prin pădurile unde personalul silvic a constatat raioane populate cu tetraoni, pe o întindere de cel puțin 3-400 pogoane.(…)
Să li se pună in vedere ciobanilor sub cea mai mare răspundere- pe lângă suspendarea dreptului de pășunat-, că colindarea fără motive îndreptățite si fără știrea pădurarilor prin pădure, respectiv prin raioanele cu gotcani este interzisă pana la data de 15 iulie, si mai cu seamă in tovărășia dulăilor lor. La fel să se procedeze si cu stânjenarii sau lemnarii ce trăiesc pe la munte” . ( Rev. Vânat. 1926, nr. 5, pag.88)
Fată de perioada interbelică, in prezent, presiunea exercitata de turmele de oi in zonele unde este habitatul tetraonidelor este de câteva ori mai mare. In perioada comunista existau niște stavile ale acestui efect limitativ in evoluția populațiilor de cocoși de munte si nu numai. Evident că toate condițiile ce ţin de adăpost liniște si hrană sunt puternic atinse de flagelul turmelor de oi.
Regretatul Dr. doc. Horia Almășan, in studiile sale a cântărit un număr de 33 de cocoși de munte, împușcați intre anii 1956-1962 in zona munților Gurghiu, Călimani, Gheorgheni si Ceahlău. Greutatea corporala medie a cocoșilor a fost de 3,850 kg, maximul atins intre exemplarele studiate a fost de 4,450 kg. In cazul femelelor , un număr de 5 femele au extrase pentru studii (ulterior naturalizate pentru muzee), media a fost 1,930 kg, iar maximul atins a fost de 2,200 kg. Alte vremuri si alți oameni, animați de idealuri nobile!                                                                                                                         Foto: R.V.Mija
Izolarea unor populații prin fragmentarea habitatelor a dus la diminuări considerabile in multe masive muntoase. Dar riscul dispariției nu a fost atât de vizibil in ultimele doua decenii.
Prădătorii acestuia sunt vulpea, jderul , pisica sălbatică, rasul. Mai rar viezurele. Expuse sunt si cuiburile atât prădătorilor cat si câinilor ciobănești. Celebrul scriitor si vânător austriac Ernst Graf Silva-Tarouca, un adevărat împătimit al farmecului Obcinilor Bucovinei, menționează încă de acum un secol că ,,se poate vorbi de noroc dacă in aceste condiții mai scapă jumătate din ouăle depuse de găină si daca din pui mai rămân un sfert”.
Păsări de prada precum bufnita si alte răpitoare cu pene oferă cazuri destul de limitate.
In tarile nordice cocoșii se vânează cu câini pontatori, in Siberia este un vânat care se consuma exclusiv ( se prepara un fel de ciorba, cu legume). In Europa centrala se poate vorbi totuși despre o potențială amenințare a populațiilor de cocos de munte. In Franța, nordul Italiei, Austria si Elveția unde pășunatul vitelor se suprapune peste habitatul cocosului de munte nu exista atâtea pierderi ca cele cauzate in Carpați sau in Tatra de turmele de oi.
Turmele de oi cu haitele lor de câini însoțitori sunt adevăratele plăgi ale evoluției populaționale in cazul cocosului de munte si nu numai. După unii cercetători, in cazul in care găinile de munte nu sunt deranjate prin prădarea cuibului de către prădători, ele mențin aceeași locație a cuibului mai mulți ani.
Când in lumea de jos , tufele arbuștilor de liliac sunt înflorite, iar frunzele carpenilor sunt cat unghia , acolo sus, in molidișurile subalpine, începe dansul cocoșilor de munte. Farmecul rotitului din munte al cocoșilor mai poate concura doar cu luptele intre taurii de cerb in boncăluitul de toamna. Ce trăiri lăuntrice are spectatorul acestor scene din sălbăticia munților treziți după metehnele iernii!
Daca dispar unele dintre locurile de rotit asta nu înseamnă că au dispărut odată cu ele toți cocoșii si găinile. Sigur că depopularea prin micșorarea numărului de exemplare au făcut să dispară atâtea locuri consacrate de ,,bătăii” ale cocoșilor. Dar din acele zone nu au dispărut definitiv populațiile de cocoși de munte. Si-au mutat locurile de rotit. In cele mai fericite cazuri. Dar, au fost cazuri in care prezenta lor nu a mai fost semnalata in multe zone care altădată afișau o abundentă populațională.Dar ce este un ,,loc de rotit”, sau un loc de ,,bătaie al cocoșilor”?
In unele părți din zona Bucovinei i se mai spune si ,,roata cocoșilor”. Vânătorul știe că este atât un loc unde se concentrează exemplare de ambele sexe pentru actul biologic al împerecherii, dar mult mai important este un fenomenul de natură emoțională care produce vibrații in sufletul spectatorului acelor momente fără egal. Este vestea ca transferul dintre iarnă si primăvară s-a săvârșit, ca acolo sus in ținutul molidișurilor cu parfum de rășină, primăvara este sosita si un nou ciclu al vieții tocmai începe. Departe de specimenele societății vânătorești contemporane.
Termeni ca ,,evaluare”, ,,cote de recoltă” si mulți alții au rămas blocați in vânătoarea prezentului din deceniile comunismului. Estimarea populațională a unei specii sau subspecii cred ca este mult mai corect. La fel si cota de împușcare sau plan de împușcare, așa cum se folosește in Europa de Vest.
Populația de la noi din Carpați nu a fost amenințată atât de tare de impactul exercitat de factorul antropic prin vânătoare. După cum se vede in datele care urmează, in ultima jumătate de secol, vânătorile de masculi nu au fost atât de excesive pe cat ar crede unii.

Foto: Ing.Doru O. Salcă

Iată câteva valori numerice ce ţin de evoluția efectivelor de cocos de munte :

In anul 1954 au fost înregistrate 4.400 exemplare, iar de împușcat s-au împușcat 76 de cocoși.
Peste 10 ani, in 1964 au fost numărate circa 9.500 exemplare si un total de 167 cocoși împușcați.
Așadar, după cum putem observa, in plin elan de făurire al comunismului, specialiștii de la acea vreme au dublat efectivele. Cum s-a putut realiza acest salt populațional?

Personal, inclin să cred că doar pe hârtie s-a produs o ascensiune evolutivă. In 1954 nu se poate sa fi fost evaluate doar 4.400 de exemplare. Cu siguranță au fost mai mulți. In anul 1966 erau numărați 10.500 de exemplare. 202 exemplare au fost împușcate in acel an ( din datele ce le dețin, remarcăm in anul 1966  cel mai mare efectiv populațional înregistrat din perioada comunistă).
Deja in anul 1968 erau 10.200 exemplare/ au fost împușcate  250 exemplare de cocoși.
In anul 1972 au fost recenzate 9.170 exemplare, iar numărul de cocoși împușcați s-a cifrat in jurul valorii de 283 exemplare.
Cel mai mare din perioada 1950-1990!!!
In 1980- 9.984 exemplare. S-au împușcat un număr de 118 exemplare de cocoși. Efectivele din 1990 erau de 9.741 exemplare. In anul 1994- 8120 exemplare/ împușcate  152 ex. . In anul 2000- 7.850 exemplare/ împușcate  180 exemplare. In anul 2010- 9.775 exemplare, 2011- 9.928 exemplare, 2013- 9.122 exemplare.
In perioada 1950- 1990, timp de patru decenii, din datele statistice reiese ca s-au împușcat in Carpații noştri un număr de 4. 622 exemplare. Nu este un număr atât de mare dacă privim efectivele reale înregistrate. Dar oare cați cocoși s-au împușcat din 1990 pana când nu s-a mai dat ,,cotă de recoltă”? Sau după momentul 2012 pana in prezent, oare câți cocoși au plătit tributul ignorantei umane???

Ordinul nr.512/2004 al MAPDR stabilea efectivele optime ale unor specii de interes cinegetic. Cocosul de munte înregistra valoarea de optim de 7.665 exemplare. Județele Suceava, Harghita, Mureș, Sibiu si Hunedoara aveau cele mai bune valori de optim.
Estimările populaționale, reale sau umflate din pix de unii, depășesc oricum acest număr de optim. Cocosul de munte nu a fost in situația caprei negre spre exemplu. Acolo optimul este peste real, dar nimeni nu recunoaște. Căci trofeele din Carpați aduc mulți bani unora.
Oricine care are răbdarea de a analiza datele oficiale din anii pe care i-am enumerat, poate observa că populația din Carpați este la un nivel care depășește optimul. Iar acum, după  măsură de protecție ,,salvatoare”, efectivele ar fi trebuit sa crească in decursul ultimilor ani cu cel puțin 20-25 %. Dar oare este așa?
Nu contest si nici nu agreez intru totul precizia acestor date, dar ele sunt oficiale si reliefează statutul efectivelor cocosului de munte de la noi, după  administratorul legal.

Evaluările din ultimii ani au arătat o creștere semnificativă ( făcută doar pe hârtie, cu o inconștientă de toata jena specifică  sudului României). In anul 2018 a reieșit o populație ce însumează un număr de 13.304 exemplare. Din anul 2013, de la  9.122 exemplare s-a ajuns la 13.304 exemplare!!! Wow…cel mai mare efectiv înregistrat de când s-a inventat pixul !!!

Poate ,,rețeta succesului” creșterii populaționale va fi dezvăluită si altor țări  care se confruntă cu probleme similare legate de cocoșul de munte. Le putem da si ,,specialiștii” de la noi, căci așa specialiști desăvârșiți ar fi trezit invidia si lui Aldo Leopold !

Încă o dovadă de nesimțire a celor care se ocupă  de sectorul cinegetic! Dacă se va derula un interval de zece ani, comparabil cu cel din perioada comunistă, vom observa, după mințile luminate de  Teleorman, că pană  in anul 2022, efectivele la cocoși de munte se vor dubla. Bătăi de cocoși vor fi pretutindeni, iar Carpații vor fi paradisul cocoșilor de munte!!! Așa cum era odinioară în Dacia liberă !!!

Lăsând ironia deoparte, și acum s-a greșit lamentabil cu  valorile numerice scremute din pix spre a da bine la necunoscători. Dar poate asta înseamnă ,,normalitate” in Romania ! Să falsifici realitatea si să reduci orice șansă ca profesionalismul si bunul simț sa fie virtuți vizibile la aceasta nație!

Prezența in locurile de rotit a personalului silvic, a paznicilor de vânătoare, a tuturor celor care simpatizează acest tip de vânat, ar fi fost una benefică. Un singur paznic de vânătoare, sau chiar doi, oare in cate bătăi s-au putut duce spre a observa cocoșii si spre a-i numără? Dar, cu mai mulți observatori, situația se îmbunătățea. Nu se crea un deranj al locului atât de mare pe cât ar crede unii.
Din primăvara 2012 lipsește orice motivație de a mai verifica si monitoriza aceste locuri de manifestări etologice, ele rămânând la imaginația celor care, din pix, jonglează cu efectivele.
Iar oportuniștii risca si împușcă cocoși ca si când ar fi date cote de recolta. Multe scenarii de primăvară din agendele vânătorilor au fost suprimate de pretinșii apărători ai intereselor vânătorilor!

In cazul cocoșului de munte, oare care este constanta de supraviețuire in arealul său din Carpați?

In 2016 apărea un volum de etică mioritică ,,afiliată”, scris de conf. dr. ing. silv. N. Șelaru, un fel de album de ,,familie”, dedicat conducătorilor vânătorilor afiliați, care au fost serviabili cu acest ,,pater familias afiliatus” si i-au oferit, ca unui mini-zeu, tot ce i-a poftit inima. In prima ediție, in fapt o inofensivă cărticică, puteai reține câteva învățăminte generale. Si in ediția princeps, fotografiile de ,,familie” erau la loc de cinste. Dar in ediția din 2016, pretențiile (sau poate fumurile bătrâneții) silvicultorului deja au luat amploare. Pe lângă ilustrații cu politicieni, dame înfumurate si directorași șmecheri, textul este deja desprins din ,,Codex gigas” al braconierilor disimulați sub masca onestității.
Iată o explicație evazivă despre situația de moment a cocoșului de munte, oferită de vanitosul silvicultor la pag.189:
(…) ,,Prin derogări solicitate la momentul aderării, s-a admis totuși si vânarea selectivă a cocoșului in perioada de primăvară, dar numai in câteva state. Romania se găsește in situația de a nu fi solicitat, la momentul respectiv, o astfel de derogare. De aceea, Comisia Europeana a făcut presiuni asupra României, pentru a renunța la vânarea selectiva a cocosului de munte primăvara si pentru a introduce, in legea națională, o perioada de vânare limitata exclusiv la perioada de toamna. Fiindcă in Romania nu exista tradiție si alternativă pentru vânarea cocosului de munte toamna, s-a încercat o soluție de compromis, si anume scurtarea sezonului de vânătoare, in legea națională, la perioada 20 aprilie-10 mai. Dar nici compromisul nu a funcționat , iar vânătoarea s-a interzis deocamdată.”
Alte dezvăluiri ,,educative” si moralizatoare ne mai prezintă eticianul desăvârșit la pag. 191:
,,(…)Sunt si cazuri de ahotnici care, după ce au împușcat primul cocos, au părut să intre in transă, nu s-au mai putut abține si au încercat să mai împuște si altul sau alții. Uneori chiar au reușit si s-au fălit cu cate doi-trei cocoși împușcați pe o singura autorizație, intr-o singura bătaie si intr-o singura dimineață. In sfârșit, au fost cazuri de ahotnici care, după ce au făcut zdrente primul cocos, trăgând cu glonţ nepotrivit de mare ori cu alice exagerat de aproape, s-au crezut îndreptățiți sa mai împuște încă unul. Nu mai aducem in discuție si cazul ahotnicilor care, pe lângă cocosul autorizat, au împușcat si cate o găină.”                                                        Ahotnicul ,,model” pentru cărtile de etică ,,afiliată”
Poate când a scris aceste rânduri pentru cotizanții creduli, a fost inspirat de cineva din familia sa care are in decorul casei sale naturalizați cocoși si găini de munte. Un ,,mitralior „destul de notoriu, cu permis de ,,persoană fizică licențiată’’ din lumea vânătorilor brașoveni. Casapul brașovean are multe fapte de vrednicie care l-au inspirat pe unchiul său, marele etician afiliat. Păcat că a omis să scrie amănuntele unei întâmplări petrecute intr-o toamna in munții Făgărașului. Mie mi-a fost dezvăluită (in verbis) de un cunoscut scriitor ecologist din nordul tării. Acesta, împreună cu directorul unei asociații judetene de vânătoare urcau , împreună cu nepotul conducătorului vânătorilor ,,afiliați”, la capre negre. In ascensiunea spre golul alpin, văzând un cocos de munte, nepoțelul ahotnic trage cu glonţ si îl doboară. Scriitorul, oripilat de fapta obraznică a nepotului primului vânător postdecembrist al țării, il trimite rapid pe acesta la Brasov. Obrajii cu fălcile ca tureacul cizmei ale nepotului nu au roșit la dojenelile scriitorului. Nonșalant acesta a plecat la Brașov. Un braconaj care s-a uitat mult prea repede! Ce contează un cocoș de munte in plus sau in minus, la valoarea clanului lui ,,pater familias afiliatus”!

Stoparea vânătorii la cocoșul de munte prin refuzul de a se da o ,,cotă de recoltă” a fost o soluție tipic balcanică de neasumare a unor măsuri cu adevărat constructive si sustenabile pentru marile tetraonide.

Intre măsurile care se impun in favoarea tetraonidelor ar fi : interzicerea pășunatului in anumite zone, evitarea suprapășunatului, controlul strict al câinilor ce însoțesc turmele când începe pășunatul, câinii hoinari din preajma stanelor, controlul efectului prădătoarelor, exploatările de materie lemnoasa ( mai ales in perioada clocitului si creșterii puilor), deranjul culegătorilor de fructe de pădure si multe altele. Defrișarea jnepenișurilor, deranjul cauzat din terțe motive, au ca rezultat imediat mutarea acelui loc de bătaie cu câteva sute de metri, dar de cele mai multe ori acel loc rămâne pustiu. Cocoșul de munte (T. urogallus)cu toate subspeciile sale este sensibil si ecologic legat de spatii liniștite, cat mai puțin afectate de factorul antropic.

Da, rotitul de primăvară al cocoșului de munte este o paradă sublimă si are conotații si nuanțe de ordin lăuntric care ţin de farmecul cu care se țes multe din povestirile vânătorești. Galantul păunaș al molidișurilor care cu evantaiul cozii sale eclipsează si păunul din Orient, se pare că a fost condamnat la o uitare forțată. Grațiosul spectacol al rotitului, similar unui vals feeric pe zăpadă, sub muzica hipnotică a lui Shostakovich a rămas in amintirea mea si va dăinui câte zile voi avea.
Împușcarea mai multor cocoși dintr-o bătaie, dacă se face cu discernământ, sistematic, in fiecare an, nu are efect atât de tragic. Unde rotesc peste 10- 12 cocoși, se pot extrage prin împușcare doi. Dar asemenea bătăi nu sunt decât in anumiți munți. In 2013, însoțit de doi buni prieteni intr-o dimineață de aprilie am asistat la o bătaie de cocoși unde erau peste 25 de exemplare de cocoși. De acolo se puteau extrage doua exemplare in fiecare an fără a periclita dispariția locului de rotit. Cumpătarea de a extrage doar un cocoș din bătăile unde sunt puține exemplare, este una chiar indicată.

Dar, să interzici o vânătoare cu tradiție seculară in istoria vânătorii din toată Romania, asta este chiar culmea ipocriziei balcanice. Oare dacă se vânau anual 150- 200 de cocoși era atât de afectată populația? Cu toata responsabilitatea, trebuie să admitem că există si braconieri in rândul vânătorilor si afectează direct si aceste tetraonide. Sa fim răspunzători pentru deciziile dar si acceptarea printr-o pasivitate mută a tuturor tâmpeniilor făcute de niște îmbâcsiți de parfumuri de savanți absoluți.

Râvna intru scriitura a celui ce se crede Confucius al vânătorii ,,afiliate” din patria Mioriței este o patetică exprimare a grandomaniei limitată de silvicultor școlit după tipologia școlilor de politruci miciuriniști. Letargia vânătorimii românești trebuie risipită. Si odată cu ea si impostorii care au profitat din plin de aceasta.

Dacă este ceva cu adevărat grav in situația vânătorii din Romania ultimilor ani, este nesimțirea cu care unii se erijează in poziții de reprezentanți binevoitori ai vânătorilor din România. Cu asemenea specimene umane, toate speciile sălbatice își caută acel climax de reglaj iar gotcanii de ieri, devin amintirile de azi.

Radu V. Mija

Share This:

About Administrator