IEPURI ȘI GÂȘTE, LA PIETROIU
Am ajuns seara târziu la cabană, după un drum nu atât lung, cât complicat, mai ales că toanele bacului de la Borcea ne-au luat, ca de fiecare dată, prin surprindere. Odată ajunși dincolo, în insulă, șleaurile adânci, săpate de roțile utilajelor agricole, și-au adus și ele partea lor de contribuție, îngăduindu-ne însă, în schimb, să urmărim pe îndelete, înainte de căderea întunericului, rutele de zbor ale stolurilor de gârlițe, dinspre parcelele înverzite, cultivate cu grâu și orz, către locurile de înnoptat, pe Dunărea-Veche. Sunt acolo câteva coturi, meandre și estuare cu apă tihnită și vedere largă, unde neamul gâștelor se poate odihni fără să fie nevoit să lopăteze până în zori, luptând contra curentului pentru a-și păstra locul ales și a nu aluneca, încet-încet, la vale.
Am găsit, așadar, timp să identificăm din nou „dopurile” de la răspântia drumeagurilor dintre câmp și canalul principal, ca să nu orbecăim dis-de-dimineață, cum s-a mai întâmplat, mai ales că toate prognozele meteorologice anunțaseră ceață. În ce ne privește, ne doream negură înaltă, cu mult peste plafonul de zbor al păsărilor, astfel încât acestea să fie nevoite să vâslească prin ea fără vizibilitate bună și fără repere. Atunci, dezorientate, ele tind să evolueze mai aproape de sol. Altfel, de deasupra unui strat de pâclă subțire, pare că își râd de necăjiții ce le așteaptă, zgribuliți și plini de obidă, în ierbăria jilavă a fostelor canale de irigație. În asemenea cazuri, noi, cel puțin, așa interpretăm chicotitul gârlițelor pe care le auzim survolându-ne, dar fără să le putem vedea.
La cabană, nea Ion-Chioru ne aștepta. Încălzise camera de oaspeți cu aceeași instalație rudimentară făurită dintr-o rezistență atemporală îngropată în două cărămizi de BCA, racordată la priză. Dimineața acolo ne fierbem și cafeaua, înainte s-o pornim pe coclauri. Am sporovăit până târziu, alături de merindele și licorile din rucsacuri, lăsând pentru mai târziu oferta gazdei: o oală cu lapte prins, pe caimacul căruia eșuau toate muștele dezmorțite din cotloanele lor de căldura intempestivă a radiatorului artizanal.
Încă netocmiți după somnul parțial reparator, am cedat cu greu bodogănelilor lui Laurențiu și am coborât din paturile cazone, cu noaptea în cap. Trezindu-se primul, constatase că s-a răcorit pe întuneric din vasul cu pricina, uitând de gâzele defuncte. Un motiv serios să fie ursuz și să ne dea de înțeles, chipurile vorbind singur, că suntem la vânătoare, nu la sanatoriu.
În mod excepțional, primisem autorizație nu numai la gâște, ci și la iepuri și fazani (câte unul de căciulă), dar nu eram dispuși să ne rupem picioarele în căutarea celor din urmă în imensitatea câmpiei, de fapt un punct minuscul pe hartă. La Pietroiu însă, avem întotdeauna sentimentul infinitului, în spațiu și timp.
Afară, nici urmă de ceață. Se te mai încrezi în sateliți,,, Când am coborât din mașină, stolurile de gârlițe izvorau deja dinspre „dormitoarele” lor lacustre de la miazăzi. Precipitați, ne-am ales fiecare câte una dintre cele patru zări ale solei imense ochite în ajun, promițătoare după „cărțile de vizită” recente ale păsărilor ce pășteau acolo, lucru confirmat și de amfitrionul nostru.
Cu pușca încărcată pe umăr, aproape că am croit-o la fugă. Pentru aveam stand în colțul opus al parcelei, nu am mai ocolit pe margini, cum s-ar fi cuvenit în condiții normale, ci am scurtat pe ipotenuză, la vedere pentru zburătoarele care curgeau necontenit pe deasupra mea. Când mai aveam vreo sută de metri până la destinație, grâul de-o șchioapă a fătat în față-mi, ca din nimic, un șoldan rămas, pesemne, după ospățul nocturn, cu gând să se tragă mai târziu la adăpost. L-am dat peste cap cu primul foc. Eram teribil de grăbit, acum și îngreunat, dar tot am putut zări cu coada ochiului silueta unei gâște-mari ce se profila în dreapta la o înălțime neverosimil de joasă, pe mutește. Lăsat într-un genunchi cu speranța iluzorie că voi trece neobservat, am apăsat pe trăgaci. Percutorul a țăcănit în gol. Uitasem, în febra alergării și totodată surprins de comportamentul atipic al păsării, că trăsesem deja cu țeava dreaptă, fără să reîncarc. Am doborât-o cu cea stângă, in extremis.
Din unghiul canalelor, într-o oră, n-am izbutit să-mi adjudec decât o gârliță. Probabil că Fortuna socotise îndestulătoare jertfa pe care deja o adusesem Dianei în acea dimineață. Camarazii mei m-au socotit norocos.. Și oare nu am fost? Împreună, ei trei au însumat patru gârlițe. Per total, nu poți să ceri mai mult de la o zi de început de iarnă, cu cer senin și gâște aproape intangibile.
Gabriel CHEROIU
