LA MINTEA COCOȘULUI

LA MINTEA COCOȘULUI

Când avea un anume nimb cinegetic, adică misterios și îndeobște platonic, cocoșul-de-munte aprindea, primăvară de primăvară, imaginația purtătorilor de pușcă, indiferent dacă au fost o viață iepurari convinși sau au cunoscut culmile înalte doar în ipostază de turiști ori invitați conjunctural la vreo vânătoare de mistreți. Cota de extracție anuală, la nivel de țară, oscila în jurul a trei sute cincizeci de exemplare. Dar multe autorizații rămâneau nevalorificate. Condițiile meteorologice vitrege în acest anotimp incert, când, la munte, iarna încă domnește, relieful aspru, în distonanță cu pregătirea fizică a amatorilor, condițiile de cazare precare în sălbăticie, tipicul apropiatului de tainicele vietăți, la limita întunericului cu lumina – tot acest cumul de factori restrictive făceau din gotcan o iluzie, un ideal sau un subiect literar pentru cărți bune de citit la gura sobei. Nu în ultimul rând, suma de bani în schimbul căreia te puteai expune atâtor privațiuni a devenit, treptat, prohibitivă. Și atunci la ce bun trecerea masculilor acestei specii poligame, deloc periclitate la noi, în categoria „fructului oprit“? Țări mai puțin „ortodoxe“ decât a noastră, precum Austria, Italia și Franța, continuă să-l considere vânat, deși au probleme reale cu antropizarea excesivă a biotopului cocoșului-de-munte și unde această pasăre ar avea infinit mai multe motive să fie strict ocrotită. Numai că, acolo, asemenea decizii radical se iau în urma unor studii laborioase, prin colaborarea civilizată și responsabilă a instituțiilor abilitate și prin intermediul unor specialiști autentici, nu „de carton“ ca pe malurile Dâmboviței.

„Reculul“ opririi vânătorii legale, controlate, la gotcan era previzibil sau, cum se spune în popor, la mintea cocoșului, fie el și de munte: aproape instantaneu, i-a crescut cota la bursa neagră. Te miri ce proprietari de pensiuni agroturistice sau localuri cu specific rustic, vânătoresc, ori simpli amatori de rarități faunistice spectaculoase au început să dea asiduu de lucru braconierilor carpatini și taxidermiștilor de ocazie. Lăsat de izbeliște ca specie de interes cinegetic, gotcanul a ajuns să se bizuie, pentru a supraviețui principiului, uneori mizerabil, al cererii și ofertei, pe buna-credință, pasiunea și responsabilitatea unor oameni, în majoritate silvicultori, care simt că noblețea profesiei îi obligă la voluntariat. Dincolo de ucazuri strâmbe, de amatorism și de lipsă de atitudine.

Am urcat, zilele trecute, în trei locuri de rotit al cocoșilor-de-munte, bătăi vechi de când lumea, încărcate de poveste, ascunse de aripile cetinilor și de neguri. Alaiurile de nuntă ale gotcanilor încă nu s-au urnit. Sub umărul Feredeului, pe filele albe din cartea pădurii – petice de omăt rămase printre cioate ruginite, departe de puterea soarelui – și-au însemnat râsul și jderul menirea de prădători. De locurile de bătaie ale cocoșilor-de-munte îi leagă nenumărate amintiri, multe decepții, dar și câteva isprăvi menite să-i readucă, aprilie de aprilie, în preajma trubadurilor în veșmânt cernit, orbi și surzi pe timpul madrigalurilor și turnirului lor nupțial.

Ce folos că, pe cer, se aștern dârele fumegoase ale avioanelor cu reacție, spintecând, tot mai des în ultima vreme, văzduhul siniliu?! Aici, jos, și jur-împrejur e Raiul! O ciocănitoare cu sutană de tăciune și comănac stacojiu bate la porțile putrede ale unui fag centenar, îmbrăcat în mușchi ca într-o blană verde. Îi răspunde o alta, peste culme. Șiruri de obcini, crecute una din alta, se înlănțuie și se pierd în zare, dând iluzia tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, din basmele noastre. Aici, omul se simte nevolnic în toată măreția lui iluzorie, clădită pe legi izvorâte din întunecimea orgoliului său nemăsurat. Însă lumea adevărată are alt temei. Nu demult, distinsul colecționar și critic de artă nonagenar Vasile Parizescu mi-a spus într-o sală de expoziție, arătându-mi strada: „Realitatea nu e acolo, ci aici, în tablouri.“ În replică, și eu înclin să cred că suișul nostru pe potecile tainice ale sălbăticiunilor nu este doar lucru mecanic, dictat de opțiunea pentru vânătoare, ci un periplu simbolic. Poate singurul authentic și semnificativ. Departe de calculele înguste, de indiferența , superficialitatea și compromisurile semenilor, pentru care pădurea este un simplu decor sau un prezumtiv mijloc de înavuțire, iar natura, cu toate vietățile și tainele ei – o dioramă.

De Sângeorz, când nunta gotcanilor va fi în toi, abia aștept să mă rup din lumea de jos și să urc pe potecile asupra cărora cei ce se cred omnipotenți nu au avut și nu vor avea nicio putere.

dr.Gabriel CHEROIU

Foto: ing.Emil I. Negrușa