LA PREPELIȚE, PE MIRIȘTI PÂRJOLITE

LA PREPELIȚE, PE MIRIȘTI PÂRJOLITE

 

Odinioară, strămoșii noștri pustiau pământul în calea năvălitorilor, incendiind holdele și otrăvind fântânile. Apoi, bătrânii, femeile și copiii se refugiau în codri, prin stufărișuri ori în alte locuri greu accesibile, iar bărbații în putere se organizau, pentru a ține piept vrăjmașilor, în zone socotite prielnice rezistenței armate. Tactica aceasta a dat, de multe ori, roade: istoviți de drum și siliți să se rezume doar la proviziile proprii de hrană și apă, atacatorii sau făceau, până la urmă, cale întoarsă, sau erau, adesea, înfrânți. Uneori însă, izbândeau.

Pe câtă vreme astăzi, când pădurile noastre nu mai ocupă decât un sfert din teritoriul țării, iar primejdiile nu ne mai pasc venind călare ori pe jos, s-ar presupune că pârjolitul pământului este inutil. Cât privește otrăvirea fântânilor, problema e deja rezolvată, apa acestora conținând destui nitriți și nitrați, infiltrați în pânza freatică prin activitățile noastre cotidiene, încât să nu mai fie potabilă. Așadar, se pune, pe bună dreptate, întrebarea: de ce se mai dă foc vegetației de pe terenurile cultivate agricol? Pe de o parte, legislația interzice și sancționează  această practică ostilă mediului. Pe de alta, bunul simț ar trebui să ne avertizeze că, astfel, pier în flăcări o sumedenie de vietăți, începând cu insectele și terminând cu diverse păsări cuibăritoare pe sol ori cu unele mamifere, dintre care iepurele, aflat la a doua sau la a treia generație de pui, este cel mai afectat.

Zilele trecute, profitând de vremea răcoroasă la deschiderea sezonului de vânătoare la prepelițe din acest an, am descins pe un fond cinegetic aflat nu departe de Lehliu, tărâm evocat și de Odobescu pentru bogăția sa în pitpalaci. Reperele noastre geografice în imensitatea Bărăganului erau Dâlga, Dor-Mărunt, Dragoș-Vodă, unde făcusem deja, cu o săptămână în urmă, observații de teren. Dimineața devreme, când banul de aramă al soarelui se ițea în zare, și seara, la cufundarea lui dincolo de linia tremurată a orizontului, câmpia fremăta de cântecul micilor galinacee în veșmânt marmorat. Mulțumiți de constatare, am plecat să ne pregătim cum se cuvine revenirea la „marea deschidere”, având grijă să ne tocmim din timp și gazdă, într-o gospodărie mărginașă. Pe nea Alecu îl știam demult, de pe când funcționa ca portar la școala unde predam limba și literatura română. Bărbatul în putere de altădată, pe atunci navetist, a devenit un bătrânel casnic, simpatic și mucalit, plăcut volubil în fața unui pahar de vin rubiniu din cureaua de viță-de-vie așternută în spatele grajdului.

Când am coborât din mașină, cu câinii greu de stăpânit din pricina emoției după îndelungata trândăveală a prohibiției, am rămas realmente stupefiați: cât vedeai cu ochii, promițătoarele noastre miriști, în mohorul cărora, săptămâna trecută, mișunau prepelițele, erau acum calcinate. Prin peria de bețe arse a fostelor lanuri, cei doi braci evoluau suprarealist, ca într-un peisaj post-atomic. În calea lor nu se ridica nici măcar o gâză. Totul pierise. Undeva, dincolo de limitele autorizației noastre, părea să picure salba dactililor unor pitpalaci alungați de pojarul și fumul zilelor trecute.

Măturam cu privirea miriștile carbonizate jur-împrejur și nu înțelegeam nicicum rostul acestei ticăloase întreprinderi. Oare ajută la distrugerea dăunătorilor, gâze și buruieni? Îngrașă pământul prin cenușă? Ușurează aratul? Nimeni nu poate să spună. Poate e doar o formă de piromanie mascată, reflex al unui mijloc ancestral de rezistență etnică ori de cultivare a ogorului. Se vede că nici legea (cu caracter eminamente decorativ) și nici logica mileniului III nu reușesc să descurajeze acest impuls devastator. Fără nicio îndoială, priveliștea e dezolantă pentru oricine. Ici-colo, câte un pâlc de costrei veșted înainte de vreme aruncă o palmă de umbră pământului cu aspect de Pompei.

Până la urmă, cutreierând Nevada bărăgăneană, în vipia crescândă, am descoperit o insulă cruțată de pârjol. Într-o mică depresiune – altădată, poate fund de baltă sezonieră –, ierburile crude găsiseră destulă vlagă cât să reziste flăcărilor dimprejur. De acolo ne-au sărit câteva prepelițe, refugiate ca într-o oază, dar nu am insistat, din compasiune pentru bietele pribege. Am socotit că le ajungea agresiunea oamenilor fără judecată, care le-au gonit din baștina lor atât de vulnerabilă. Numai câinii nu înțelegeau de ce i-am trecut pe neașteptate în lesă. Nici nea Alecu, pragmatic, n-a priceput, deși nici el nu prinsese vremea năvălirilor barbare.

Gabriel CHEROIU

 

 

Share This:

About Administrator