LIMIERUL – UN CÂINE DE MARE FINEȚE

LIMIERUL – UN CÂINE DE MARE FINEȚE

 

Am intrat în mai, luna lui Florar. De la întâi, s-a deschis sezonul de vânătoare la căprior. Primii vizați sunt țapii de selecție, iar aceasta nu ține de domeniul tradiției, ci este în firea lucrurilor: în perioada alergatului, vara, dacă vrem să menținem o populație viguroasă, de bună calitate, nu trebuie să admitem participarea la împerechere a exemplarelor tarate, degenerate, cu abateri iremediabile de la tipicul speciei.

Zilele trecute, m-a sunat un amic, de curând în asociere cu alți câțiva proaspeți gestionari ai unui fond cinegetic disponibilizat, undeva pe lângă Buzău. Zona ține vânat de toate soiurile, inclusiv de pasaj. Are și un efectiv mulțumitor de căpriori, însă lăsat multă vreme la voia naturii, care n-a operat constant o selecție fină în privința trofeelor, ceea ce a dus la consangvinizare și la perpetuarea unor defecte sesizabile cu ușurință chiar și de către un nespecialist. Naturii nu i se poate reproșa nimic, dar foștilor gestionari, da.

Foto: Dr. Felix Bogdan Dragomir

Măsura cea mai urgentă în asemenea situații constă în extragerea drastică a indivizilor cu probleme evidente, indiferent de vârstă și de sex. Apoi, este absolut necesară o infuzie de sânge proaspăt, pentru a pune capăt degenerescenței generalizate. Luând în calcul și acest aspect, specialiști fiind, au arvunit deja patru țapi viguroși, prăsiți în două țarcuri întinse din Prahova și din Argeș, așadar în condiții climatice și de relief oarecum similare. Oricum, căpriorul este o specie plastică și foarte adaptabilă, dar întotdeauna se recomandă să fie luate toate măsurile necesare, mai ales în cazul repopulărilor. Nu mai vorbesc despre faptul că, dacă tot investești speranțe și bani, e bine s-o faci cu judecată, de vreme ce rezultatele se vor vedea nu mâine, ci… răspoimâine.

Dar să revin la telefonul prietenului meu George. Căuta un limier. Știa că un alt camarad al meu, fost coleg de serviciu, a avut, pe vremuri, o femelă de rasă, cu pedigriu și neamuri tocmai la Hanovra, absolut superbă și extrem de eficientă la vânătoare. Octav, cu care ieșeam adesea în teren, chiar forțase nota și, insistând cu o tenacitate pe care nu i-a împărtășit-o nici unul dintre noi, a determinat biata cățea să abdice de la principiile muncii sale de limier, pentru a ne aporta prepelițe de pe miriște și rațe din apă. O mai mare umilință nu cred că ar fi putut îndura un câine de mare finețe, creat ca rasă în sute de ani, de către spiritul german atât de atent la nuanțe și amănunte… Dar săraca Britta, docilă și înțelegătoare, înghițea cu stoicism admonestările stăpânului, perfecționându-se din mers. „Bine, domnule, tu vrei să strici în câțiva ani ce s-au chinuit nemții să facă perfect preț de secole?!” El însă a perseverat, astfel că, după două toamne, vânam cu Britta la iepuri, fazani și potârnichi mai abitir decât la aretul unui brac german cu păr scurt sau sârmos, ambii universali.

Singurul lucru pe care Octav nu a reușit nicicum să i-l reprime a fost pornirea ei de a se lansa în urmărirea iepurelui, adesea nevătămat. Îl gonea până se pierdeau amândoi în zare. După vreo jumătate de ceas, revenea spăsită, cu limba de un cot, aproape târându-se cu umilință. Știa că va fi pedepsită încă de la plecare, dar nu putea rezista niciodată impulsului nativ. „A stricat-o amicul nostru ca limier, dar nu chiar de tot”, glumeam noi.

Adevărul este că, dintre toți limierii, la noi sunt preferați cel hanoveran și cel bavarez, fiind utilizați cu predilecție în Ardeal, Banat și Bucovina, adică în regiunile unde influența culturii germanice s-a manifestat inclusiv pe tărâm cinegetic. În ultima vreme, interesul pentru beneficiile aduse de această rasă este în continuă creștere. Îmbucurător, limierul cucerește treptat și zone în care, până nu demult, era privit ca o curiozitate și cu o anume doză de scepticism.

Dotați cu un simț olfactiv imbatabil, rezistenți la efort, de o tenacitate egalată, poate, doar de terrieri, limierii sunt capabili să țină urma vânatului rănit chiar și după o zi de la trecerea acestuia, inclusiv în urma unor precipitații care, pentru alți câini dresați pentru o muncă similară, ar face inutil orice efort. Specializarea lor este, într-adevăr, de nișă, dar de câte ori li se resimte lipsa, după un foc în urma căruia vânatul rănit se pierde iremediabil, lăsând în urmă un gust amar…

Gabriel CHEROIU

 

Share This:

About Administrator