PORUMBEII GULERAȚI, LA EI ACASĂ

PORUMBEII GULERAȚI, LA EI ACASĂ

 

Este un loc pe versantul împădurit ce mărginește matca sinuoasă a pârâului Ascunsu, unde aud, de-a lungul întregii veri, glasul inconfundabil al porumbeilor gulerați. De bună seamă că acolo își au locurile de cuibărit. Molidișul aparent compact, spart însă de ochiuri stăpânite de arbuști prin peria cărora poți să răzbați cu greu către culme, oferă acestor păsări discrete ascunzișuri ideale pentru depunerea ouălor și creșterea progeniturilor. Dintre columbidele din avifauna noastră, porumbelul gulerat (cunoscut printre vânători mai ales sub denumirea de „popesc”, probabil datorită gabaritului) este cel mai impozant.

Acum, la sfârșitul primei decade a lui Cuptor, porumbeii gulerați și-au depus, cu siguranță, a doua pontă. Dacă vremea va fi prielnică, până la adunarea contingentului pentru plecarea spre sud, laolaltă cu semenii lor dinspre miazănoapte, o vor adăuga și pe a treia. Ca la toți membrii familiei – reprezentată, la noi, de porumbelul gulerat, porumbelul-de-scorbură, turturică și guguștiuc –, o pontă se rezumă, de regulă, doar la două ouă, albe și lucioase. Din cei patru-șase pui eclozați într-un an în cuibul rudimentar al unui cuplu (etalon al monogamiei, de unde și „amărâta turturea” a lui Ienăchiță Văcărescu, văduvă ce „tot jălește și nu se mai însoțește”), abia dacă ajung unul sau doi să-și urmeze părinții pe lungul drum al migrației de toamnă.

Până să se îmbrace în veșmântul vinețiu, tipic pentru specie, și să devină stăpâni pe aripi, nu au nevoie decât de aproximativ o lună. Încă înainte de a ieși de sub tutela genitorilor, se dumiresc, instinctiv, că le-a fost sorocit un loc de la baza piramidei trofice a ecosistemului și că, pe cale de consecință, numai erbivorele nu se uită pofticios la ei.

Prădătorul suprem, omul, îi vede îndeobște în chip de ciulama sau ostropel. Nici sub formă de șnițele din piepți, de supă cu tăiței de casă ori de ciorbă acră cu „zdrențe” din ou bătut, nu sunt de lepădat. Restul dușmanilor, mai cu seamă cei cățărători (mâța sălbatică, jderul, chiar și veverița uneori), se mulțumesc să-i consume natur, la fața locului.

Francezii, gurmanzi cum îi știm, îndeosebi când e vorba de vânat, au născocit rețete dintre cele mai fanteziste, inclusiv în materie de practicare a vânătorii. Astfel, o metodă mult gustată de ei constă în ademenirea porumbeilor în bătaia puștii prin utilizarea atrapelor. Siluetele – meșteșugite odinioară din lemn vopsit, de forme și culori conforme cu originalul, astăzi din material plastic – sunt prevăzute cu aripi mobile, acționate de la distanță cu o sfoară sau, mai nou, cu telecomanda, de către vânătorul camuflat în tufișurile din marginea unei poieni frecventate de „popeștii” din zonă. Gregarismul autumnal al acestor păsări, dornice, acum, de compania celor de-un neam cu ele, le face să se apropie primejdios de mult de snopul plumbilor.

Pe meleagurile noastre, asemenea rafinamente n-au stârnit interesul nimănui. Faptul că zona Dunării de Jos reprezintă un tradițional cartier de iernare a populațiilor nordice de porumbei gulerați presupune un anume belșug sezonier de asemenea zburătoare. De aici, și un mod de a le vâna cu mai puțină subtilitate, fără prea multe exerciții de imaginație.

Am văzut și eu, în mai multe rânduri, pânzele nesfârșite ale miilor de porumbei, pe când evoluau la unison, aripă lângă aripă, în volte perfect sincronizate, pe deasupra întinderilor nesfârșite de la Vlădeni, Giurgeni, Pietroiu ori în Insula Mare a Brăilei. Spectacolul avea acea măreție pe care numai natura, în feluritele ei ipostaze, o poate plăsmui, fără urmă de vanitate. Îi urmăream fascinați și, abia târziu, după ce stolurile se așternuseră pe brazdele înzăpezite, ne aduceam aminte că avem pușca pe umăr și că rostul nostru, atunci și acolo, nu este unul contemplativ.

Porneam în trombă pe drumuri desfundate, în ale căror șleauri am rămas nu o dată cu mașinile suspendate. Lăsam vehiculele la mare distanță de lințoliul vinețiu și fremătător al păsărilor nenumărate și ne apropiam, una cu pământul, pe canalele dezafectate, cotropite de stuf și de buruieni, ale fostelor orezării.

Când socoteam că am ajuns în dreptul imensului covor viu, ne ridicam la comandă și descărcam armele asupra zidului de zburătoare ridicat între noi și linia orizontului. Pe atunci, bravura consta în cantitate…

Mai târziu, am descoperit subtilitățile tirului „la bucată”, în timpul pândelor lungi, camuflați pe traseul păsărilor izolate, în survolul lor dinspre câmp și apă. Așa am învățat, la o altă vârstă a pasiunii noastre, că, și la vânătoare, măiestria înseamnă calitate. Cu câțiva porumbei în ciochinar, ne întorceam acasă mult mai bogați decât altădată.

Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator