POTÂRNICHEA ȘI FAZANUL, ULTIMII MOHICANI?
Sezonul acesta rămâne în istoria tagmei ca atipic pentru vânătorii „de pană”. Adepții teoriei conspirației vântură ideea că presiunea creată prin recenta sistare a vânătorii la păsări în țara noastră de către Curtea de Apel Brașov ar avea dedesubturi oculte. În ce mă privește, nu merg atât de departe cu exercițiile de imaginație, dar sunt în continuare nedumerit de logica tratamentului inegal aplicat de respectiva instanță de speciile de păsări ale căror efective se prezumă că au fost neconvingător sau eronat estimate. Dacă s-ar fi respins în bloc întreaga secțiune „B. Păsări” a Anexei nr. 1 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, poate că aș fi înțeles noima demersului petentului, Alianța pentru Combaterea Abuzurilor.
Luată la bani mărunți de către cunoscători, chiar și nespecialiști în cinegetică și ornitologie fiind, situația creată e vădit discriminatorie: de vreme ce, de pildă, corvidele și păsările de pasaj nu se pot vâna până la epuizarea căilor de atac al deciziei și până la pronunțarea unei hotărâri definitive, potârnichea și fazanul e permis a fi împușcate, reprezentând neinspirate excepții.
Pentru a fi mai explicit, reamintesc faptul că, în ultimul timp, dintre corvide, cioara grivă și coțofana au proliferat într-atât, încât constituie o adevărată plagă pentru toate zburătoarele de talie mică și mijlocie nu doar din mediul sălbatic, ci și din cel al așezărilor omenești. Astăzi, ele pradă sistematic cuiburile tuturor păsărilor, chiar și în orașele mari. Nu înțeleg de ce li se alocă o cotă de recoltă, darămite din ce motiv sunt acum și ocrotite. Până nu demult, pentru combaterea lor se ofereau chiar și recompense, astfel că înmulțirea peste măsură le era ținută în frâu. În zilele noastre, grație protecționiștilor de conjunctură, imensele stoluri de ciori întunecă cerul aglomerărilor urbane, mai cu seamă dimineața și seara, în drumurile lor dinspre spațiile verzi în ale căror arbori își petrec noaptea către gropile de gunoi de la periferie, și invers, oferind spectacole demne de Hitchcock. Nu mai vorbesc ce aceste oportuniste scormonitoare în deșeuri menajere sunt un vehicul incontrolabil al virusurilor de tot felul, diseminate, odată cu dejecțiile, în locurile lor preferate pentru înnoptat, parcurile, concepute ca locuri le recreere și ca spații de joacă pentru copii.
În privința excepțiilor de la recenta interdicție de vânare a păsărilor pe teritoriul României, trebuie spus că potârnichea și fazanul nu meritau defel să funcționeze pe post de supapă pentru presiunea astfel creată în lumea vânătorească. Nimic nu justifică această alegere prost gândită. Ambele sunt specii autohtone, ultima fiind recent împământenită, prin colonizare și prin repopulări anuale din crescătorii, cu eforturi considerabile din partea întregii obști a vânătorilor. Sporului natural diminuat îndeosebi în urma activității nenumăraților prădători i se adaugă în mod constant exemplare obținute în fazanerii, pe cale artificială, cu eforturile deloc neglijabile ale gestionarilor de fonduri cinegetice.
Sezonul de vânătoare la potârniche se deschide pe 15 septembrie; la fazan, pe 1 octombrie. Ambele date se înscriu în plină perioadă de prohibiție în privința celorlalte păsări admise de lege la vânătoare, interdicție impusă de Curtea de Apel Brașov. Mă întreb ce asociație sau club s-ar hazarda să emită în aceste condiții autorizații de ieșire în teren la fazan și potârniche, știut fiind faptul că, asemenea întregii societăți, tagma noastră are o componență eterogenă, nu toți membrii remarcându-se printr-o conștiință și o conduită exemplare. Lăsată prea mult timp fără zăvor, această portiță uitată (?) deschisă de un anume aparat de justiție ar putea compromite pentru multă vreme considerabile eforturi și așteptări.
Zilele trecute, mă bătea gândul să ies la fazani. Ne-am sfătuit în grupul nostru de camarazi cu state vechi în breaslă și am ajuns la concluzia că nu are rost să ne grăbim, dată fiind ambiguitatea momentului. După cât se vede, e un sezon compromis pentru „păsărari”, și pentru cei de suflet, dar și pentru mulți plătitori de cotizații, la unele asociații umflate nejustificat, unde membrii, pentru banii dați, au tot atâtea pretenții. Ba, unii vor să își și amortizeze cheltuielile, dacă nu chiar să iasă în câștig. O astfel de mentalitate repugnă, iar respectivii au fost dintotdeauna taxați drept „hârbari” sau „trăistari”, neizbutind să-și depășească condiția de simpli pușcași. După cum se vede, fiecare criză își are faliții ei…
Gabriel CHEROIU
