Pro Cynegis
Căzând in capcanele nostalgiei, avem tendinta de a glorifica trecutul si de a neglija metehnele si realitătile vremurilor pe care le parcurgem. Dacă actualele perceptii despre practicarea activitătii de vânătoare au luat-o pe un făgas gresit, iar rolul si menirea ei au suferit conversii nu tocmai inspirate, este un motiv de ingrijorare pentru toti pasionatii domeniului. Multe conceptii de o inaltă valoare morală s-au diluat sub tăvălugul de neoprit al evolutiei accelerate a tehnologiei si implicit al modificarilor societătii umane.
Evident că prima lege nescrisă care trebuie să călăuzească un vânător corect este onoarea. Onoarea de a fi un ocrotitor al vietătilor sălbaticiei prin cele mai intelepte căi. Sublimele plăceri vânătoresti nu sunt cele care incearcă sufletul vânătorului priveghind in solemnitate lângă un animal răpus, ci acelea care inundă ochiul si inima in momentul in care necontenit surprinde spectacolul vietii care triumfă in spatiul silvestru, campestru sau acvatic.
Indiscutabil, prin educatie si cultură vânătorească se atenuează pornirile instinctuale, iar adevăratul discipol al Dianei va sti cum să isi controleze pornirile. El va iubi, va ocroti cu măsură toate vietătile si, in armonie cu legile moralitatii vânatoresti, va vana! Va vana si cu sufletul, si cu ratiunea! Iar vânătoarea va fi o inestimabila artă, un sanctuar de invătăminte, nu un sport duminical!
Un inaintas portretiza vânătoarea in cateva cuvinte:
,,Cand nicio frunza nu se clinteste in jurul tau in desimea codrului intunecat, simti cum tăcerea de mormant ti se coboară lin in suflet si atunci incepi sa asculti si sa intelegi pe deplin glasul lui Dumnezeu”.
Da, avea dreptate! Linistea si ascultarea ei duce la desavarsirea spiritului, iar dorinta de libertate capata alte valente, mult mai intense, prin simbioza cu vechea si bătrana pădure!
Dar oare vânătorii si vânătoarea mai au vreun loc bine determinat in acest secol?
La aceasta intrebare se poate cu greu oferi un raspuns. Un raspuns amplu care sa contina toate argumentele pro si contra. Totusi, istoria si traditiile care au dus la edificarea culturii vanatoresti de pe teritoriul Romaniei sustin rolul de necontestat al vanatorului in cadrul evolutiei naturii. Vânatoarea corecta, durabila, reclama o alta dimensiune a acestei nobile activitati ce nu mai are nimic din atavismul de altadata. Reglajul populational care se desfasoara cu arma de catre vânatori este unul generat de ratiune, nu de interese.
Este regretabilă perceptia deformată a societatii moderne cu privire la activitatea de vânatoare!
Vânătoarea nu este vreun sport modern, evolutia vremurilor istorice arătandu-ne ca ea este un real factor de cultura si civilizatie in evolutia multor popoare, cum bine spunea savantul bucovinean Eugen Botezat. In economia nationala, vânatoarea a jucat un rol important, secular, acolo unde ea se practica rational.
Cu toate etapele ei evolutive generate de societate, ea aduce insemnate beneficii si venituri directe statului, asociatiilor gestionare de fonduri cinegetice, comunelor, obstilor, persoanelor particulare etc, dar si multe indirecte.
Cate colonizari, populări si repopulări cu mamifere si păsări s-au facut in ultimele decenii? Sau acele ,,improspătări de sânge”, oare nu la indemnul vanătorilor s-au initiat? Este gresit sa credem ca vanătorul nu contribuie si nu are ca tel principal inmultirea vanatului controlată.
Vanătoarea este un liant, legand adevărate prietenii atat in relatiile interne, cat si in cele internationale. Demnitatea si responsabilitatea vanătorilor au oferit multe repere istorice, federatiile si organizatiile de protectie ale vanatului fiind initiate inca din perioada interbelica de catre vanători, nu de adulatori fanatici ai protectionismului fără niciun fundament!
Un bun exemplu il ofera Legea vanătorii din anul 1921 care contine 106 articole, sistematic dispuse in 18 capitole. Cel mai important principiu ce descinde din această prima lege de vanătoare din Romania unita este aceea a vanătorii rationale prin ocrotirea si ingrijirea vanatului.
Indiscutabil, in prezent, multe din principiile vanătorii corecte si rationale suferă si vor suferi modificari.
Foarte expresiv este primul botez vanătoresc, imortalizat intr-o frumoasa gravură, de la sfarsitul secolului al XIX-lea. O vanătoare mixtă unde s-au impuscat si ursi si mistreti, iar botezul vanătoresc nu a fost doar un simplu act de initiere, ci a devenit un reper istoric al obstii. Nu pot să nu amintesc aici taranii transilvaneni si bucovineni zugrăviti pe panze si planse, veritabili oameni ai pădurilor care cunosteau toate năravurile sălbăticiunilor pe care le vanau. Acestea fac parte din patrimoniul istoric al poporului nostru, chiar dacă multi nu o recunosc.
Ar fi o multime de aspecte de precizat din trecutul vanătoresc al neamului romanesc, din epocile unde anacronismul inca nu germinase pe teren fertil ! Atunci anomaliile inca nu devenisera regulă! …Oamenii erau oameni si vanătoarea era vanătoare…
Vanatorii au creat cu mult sarg primele organizatii specifice breslei, tot ei au cules date valoroase despre efectivele si aspectele etologice ale unor specii si subspecii si tot ei au tras semnale de alarma atunci cand au fost fluctuatii populationale. Poate capra neagră a fost cel mai vizat mamifer de pe teritoriul tării. Să nu uitam ca situatia delicata de dupa Primul Razboi Mondial, cu impactul multelor arme clandestine au afectat caprele negre din toate masivele montane unde isi au habitatele.
Incă de atunci paza impotriva braconajului tocmai incepea să fie instituită cu mult devotament si implicare!
Constiinta de tagmă incepea să se coaguleze, iar societatile vanătoresti din perioada interbelică, sub tutela UGVR, certifică interesul vanatorilor pentru toate necesitatile care au inceput să se contureze. La conducerea UGVR erau adevarati oameni de inalta distinctie care au sustinut si au crezut in spiritul unionist al vanătorilor din Romania proaspăt unită.
Legea din anul 1921 ( cu toate modificarile ei ulterioare), prima lege din Romania unita, avea sa fie lăudată in cotidianul francez ,,Paris Soir” (in anul 1934) de către un reputat scriitor si vanător francez : ,,Pentru a fi luminati asupra legislatiei romanesti de vanătoare, este destul sa spun ca parlamentarii francezi ar avea mare folos s-o studieze, considerand disparitia vanatului din unele regiuni ale Frantei”
Un episod de vânătoare de ursi la goana din anul 1926 a dus la primele dispozitii legislative ferme si responsabile privind vânarea ursilor. Acea vânatoare avea sa fie mediatizată in presa cinegetică a vremii si a strarnit indignarea multor vânători, in frunte cu corifeul incontestabil al literaturii cinegetice romane, Dr. Ionel Pop. Acesta a intitulat acel ,,tablou de vânatoare” drept ,,un tablou revoltător”! Nu stia ca peste cateva decenii, geniul Carpatilor, dictatorul N. Ceausescu avea să impuste sute de ursi la goană si alte cateva sute din celebrele ,,garsoniere silvestre” cu nădirea arhicunoscută.
Anul 1937 este un bun exemplu de luare de pozitie, acest corespondent necesar din perioada interbelică, atunci cand situatia gravă din teren referitoare la caprele negre a dus la fondarea ,,Federatiei protectorilor si vânatorilor de capre negre din Romania”. Apoi, dupa un deceniu, cea dedicata cerbilor, ambele urmate de o revigorare a efectivelor acestor specii.
Tot in acel an, Consilierul Gh. Nedici, reformatorul vânatorii românesti, pleda pentru cazuistica ursului: ,,Pe când in alte tari ursul e cunoscut numai din auzite, in tara noastra el constituie o podoaba aleasa si deci ar trebui mentinut si ocrotit”!!!
Inainte de al Doilea Razboi Mondial, ca date statistice, pe teritoriul Romaniei s-au vanat 38 de ursi, 860 de lupi, 19 râsi, 79 de capre negre, 136 de cerbi, 246 cocosi de munte s.a.m.d. .
Oare ce habitate erau pe atunci, raportate la un numar de 32.110 vânatori?!
Inca din anul 1942, Profesorul Vasile Cotta specifica ca ,,vânatorul corect nu vaneaza pentru castig. El cauta, in primul rand, un prilej de recreere trupeasca si sufleteasca. (…) In conceptia moderna, vânatorul trebuie sa fie un bun cunoscator al faunei vânatoresti, nu numai din punct de vedere zoologic, ci si biologic si ecologic. El gaseste satisfactie in a studia, a observa, a ocroti si se intoarce multumit de pe terenul sau, chiar si atunci cand nu a impuscat nimic, daca a avut cel putin prilejul de a-si vedea progresand fondul sau de vanat”!
Al Doilea Razboi Mondial a produs multe si insemnate conversii si schimbari, etape nefaste prin declansarea multor factori limitativi in ceea ce priveste fauna existenta precum si a practicarii vânatorii. Odata cu disparitia UGVR se va infiinta Agv apoi Agvps, o organizatie ce va avea ecouri si reminisciente pană in zilele noastre! Atunci se va produce acel transfer grosolan ,,de la boieri la ciocanari”. Valurile ascendente de cultură care se infiripase in deceniile monarhiei aveau sa fie substituite de altele, noi si pline de vicii, venite din Est.
Imediat dupa anul de gratie 1948 a inceput marea reforma comunistă in vânatoare. Primele terenuri luate in ,,exploatare” de comunisti au fost cele de la Faina( fostul teren al consilierului Gheorghe Nedici), cele regale de la Ghelinta, Valea Gurghiului, Toplita etc. Tovarasii au impus stiinta lui Miciurin si in vânatoare! Modelul sovietic era deja un model ales, primordial de urmat. Literatura romaneasca a fost invadata de texte din cultura poporului sovietic, lupul devenea ,,dusman al poporului”, peste câtiva ani si calul devenea dusman al vacii, implicit al poporului roman s.a.m.d. Au fost niste vremuri de grea incercare pentru tara noastra, inimaginabile acum!
Imi amintesc ca in anii ’50 era la moda o povestioara cu iz politic, dedicata lui Lenin, caruia, la vânătoare fiind, i-a iesit o vulpe. Acesta a ramas fascinat de cromatica blănii siretului carnasier. Intrebat de ce nu a tras, Lenin răspunse: ,,Prea era frumoasă!”
Deceniile ce au urmat, sub cizma mizerabilă a comunismului, stau mărturie calvarului la care au fost supuse atatea tari!
Bunăoara, in ,,iepoca de aur”, la o vanătoare organizată in jud. Bistrita-Nasaud, cel mai iubit conducător impreună cu invitatii sai au impuscat 31 de ursi! Un record imbatabil mondial la această subspecie! Imi amintesc ce se spunea pe atunci de către secretarii de partid judeteni vizavi de starea corporală a ursilor: ,,Tovarasi silvicultori, hraniti-i mai mult, ca lu’ Tovarăsu ii plac dolofani!” De retinut ca in anii comunismului, atunci cand se putea vorbi despre o autentică ,,politică a ursului”, cei mai multi s-au vanat in anul 1974! 203 ursi (majoritatea prin metoda ,,la goană”)! Peste decenii, in plin avant ,,progresist”, intr -o democratie colonială , in anul 2015 s-au vanat 416 exemplare! Fiecare trage ce concluzii doreste…
Dar oare ce impact ar avea acum un tablou de vanătoare cu 31 de ursi? Cred că ar dudui toate canalele Tv si toate ziarele ar termina cerneala de atatea ,,subiecte fierbinti”! Cateodată, fapta (si faptasul) contează mai putin decat maniera in care aceasta a fost săvarsita, nu?
Poate multi dintre cei mai tineri ar fi tentati să afirme ca in era comunismului nu au vanat ,,străinii” ursi pe teritoriul Romaniei! Pana in anii 70 au vânat si au preferat sa dobândeasca ursii la goană, nicidecum la observatoare! Dupa un eveniment cu un cerb deosebit, care a lezat poftele dictatorului Ceausescu, s-a oprit vânătoarea cu cetateni străini! Dupa anii ’90 a continuat!
Mai in glumă, mai in serios, acea perioada a fost una care va ramane mult in constiinta unor generatii! Perioada postdecembristă nu a adus schimbări esentiale, ci doar formale! Era nevoie stringentă de o reforma in sectorul silvo-cinegetic, dar aceasta s-au implemntat doar formal, fara vreo reactie pozitivă. Bâjbâiala s-a amplificat si căutatul fisei postului a devenit o ocupatie zilnica la unii functionari publici!
Năravurile si mofturile levantine rezidă de secole in capitala de pe Dâmbovita, chiar dacă cei care le afisează se tot schimbă! Sub presiunea unor legi strambe germinate de niste pseudospecialisti, gestionarii au avut obligatia de a administra hrană complementara, cantitati a caror proportie a crescut intr-un mod nesimtit. Nimeni nu a anticipat ce efecte va avea această hrănire exagerată! Hrana stimulativă a modificat comportamentul atator vietăti! Etologia ursului brun, cu comportamentele de bază si auxiliare incă se scrie…
Protectionistii postdecembristi, vocali si comozi, alaturi de multi pretinsi ecologisti, arivisti si manipulatori au impins conceptul domeniului cinegetic inspre derizoriu. Niciodată nu am remarcat acesti activisti sa fie interesati de situatia gloatelor de câini hoinari care fac ravagii acolo unde isi gasesc libertatea de a actiona, acolo unde nu se intervine ferm! Stiu oare protectionistii ce flagel nociv sunt câinii hoinari in spatiul sălbatic??? Nici de impactul dezvoltat de prezenta multelor stâne de oi si vite cu câinii insotitori!
Să nu uitam ca SOR (Societatea Ornitologica Română) a fost infiintata in 1990, cu eforturile regretatului Dan Munteanu, membru corespondent al Academiei Române, biolog si vânător de exceptie din peisajul Transilvaniei!
Dr. docent Horia Almasan, in anul 1993, punea bazele Societatii Cinegetice Române. Din păcate, odată cu disparitia sa, societatea va ajunge pe mainile unui impostor si se va desfiinta. Acest individ nu a fost vrednic de increderea celui care l-a promovat! Prin plagiat grosier a fost uns ,,dottore”, de ceva vreme avansând la rangul de ,, profesor universitar”! Scăderea calitativă a invătămantului de specialitate a creat aparitia unor specialisti insuficient pregătiti! Generatii de veleitari cu diplome facil obtinute! Sunt multe elemente care cumulate ofera imaginea de ansamblu al degradarii vânătorii din Romania!
Fara vreun aer defetist, NU pot privi optimist inspre un viitor cert si stabil al vânătorii traditionale din Romania si NU cred ca va avea continuitate cultura initiata de inaintasii nostri!
De multă vreme deja, conducatorii destinelor vânatoresti nu sunt in masură sa adopte o pozitie temeinică in sprijinul conservării culturii si traditiei vânatoresti, ei insisi fiind străini de acestea! Meritocrația extracarpatică este deja proverbială!
Moral-educativ, vânătoarea a format anumite structuri de conduită. Unele bune, altele rele! Cele rele trebuie vituperate, iar locul acestor puscasi nu este printre vânătorii corecti!
Crenguta izbândei, impurpurată in sângele atator animale maiestuoase nu te face un bun vanător, maniera in care le-ai vânat, da! Cavalerismului ii este opozabilă mârlania!
Pentru ,,toptangiii pustii” uitarea rămane cea mai dureroasa pedeapsa, conchidea Dr. Gabriel Cheroiu, autorul monumentalei lucrări enciclopedice ,,Istoria literaturii cinegetice române”!
Stăteam si ma gandeam la multe cazuri din istoria cinegetică autohtonă…. Ceausescu a impuscat cu nemiluita, trofeele sale sunt imprăstiate prin muzee si colectii, trofee care au fost dobândite de acesta prin simplul act de apasare al trăgaciului! Acele trofee i-au fost servite pe tavă de către obedientii sistemelor tutelate de doctrinele comuniste. Asa cum mai sustinea cineva, trofeele lui Ceausescu ar trebui, tardiv dar reparatoriu, să poarte numele fondului, al ocolului silvic unde au fost obtinute, al asociatiei judetene de vanătoare etc. Nu al dictatorului, ci al celor care s-au implicat, cu mari sacrificii, in obtinerea lor de către primul puscas al patriei. S-ar putea extinde la multe ,,personagii” din era postdecembristă…
Oricat de greu ar fi, trebuie să intelegem un lucru: dacă in perioada interbelică proaspăta etapă de după unire, vanătoarea a fost percepută ca o artă, dupa anul 1947 au venit ciocanarii comunisti care au facut o conversie brutală si grosolană iar vânătoarea a definit-o drept ,,sport”. Un ,,sport” cu niste reguli, totusi. Apoi dupa 1990, vânătoarea, in crescendo, a devenit, in multe cazuri, doar ,,puscăreală de week-end”. Greu de crezut, usor de văzut!
Fără apendice solide, de natură culturală, vânătoarea, in ansamblul ei, este foarte facil de etichetat drept ,,act barbar de ucidere al animalelor”. Cultura cinegetică autohtona, a prezentului, este aproape inexistentă! Romania ,,europeana” oferă tot mai bune exemple de grandomanie si grobianism. De ignoranti, de oportunisti care inflameaza senzationalul cu scriituri tembele care descalifică tagma vânătorească. Fireste că au existat si motive generate de anumite comportamente ale unor puscasi cu permis de ,,vânător”! Insă nu acesti puscasi avizi de ,,succesuri vânătoresti” sunt reprezentativi pentru tagma noastră! Disocierea de asemenea specimene de homunculi este necesară!
Dacă altădată tara noastră se remarca drept un reper mondial al biodiversitătii, acum este doar un spatiu defavorizat, aflat in impas, restrictiv si plin de sincope si experimente neinspirate!
Traditia vânătorii seculare este atat de neglijată si aruncată in derizoriu incat nu este de mirare ca suntem perceputi in maniera negativă in care ne văd societatea civilă si organizatiile ecologiste! Iar ,,administratorul”, reprezentat acum de Ministerul Mediului, are o credibilitate subrezită tocmai din cauza unor angajati care au dovedit un nivel maxim de incompetentă!
In modesta mea pledoarie pro cynegis nu pot să nu amintesc si despre expozitiile de vânătoare la care a participat Romania, ce prin premiile obtinute de trofeele expuse, ne reliefează calitatea superioară a genofondului din spatiul carpato-danubiano-pontic!
Mai este doar nevoie de un ,,popor” vrednic care să merite o asemenea mostenire!
Radu V. Mija
