PUȘTILE NOASTRE (II)

PUȘTILE NOASTRE (II)

Arme de vânătoare cu țevi lise

Cele mai uzitate în tagmă, pe meleagurile noastre, sunt armele de vânătoare cu țevi lise. Una din explicații ar fi ne natură geografică, pentru simplul motiv că relieful României este alcătuit, în proporție de două treimi, din câmpii și dealuri, cărora le este caracteristic un bogat evantai de păsări și mamifere de talie mică sau mijlocie, pentru a căror vânare sunt suficiente alicele ori, în cazul mistrețului – specie prolifică, plastică și… accesibilă –, proiectilul unic tras din țeavă netedă.

Pe de altă parte, deja popularele puști sovietice din gama „IJ”, vândute masiv în tot lagărul socialist, au supraviețuit până în zilele noastre și continuă să-și facă datoria cu brio, grație, înainte de toate, originii germane a liniilor de producție, demontate și reasamblate (cu  tot cu specialiștii salvați, în acest fel, de la o fatală deportare în Siberia), după Al Doilea Război Mondial.

De la bizam la mistreț, de la prepeliță la gâscă, țeava lisă (considerată astfel în funcție de foraj, spre deosebire de cele prevăzute cu ghinturi) corespunde exigențelor și așteptărilor celor mai mulți dintre vânători. Pentru așa-numitul „vânat nobil” – odinioară, apanaj al elitelor –, se impune țeava ghintuită.

În afară de alicele al căror diametru nu poate depăși, potrivit legislației din România, diametrul de cinci milimetri, atât în cazul utilizării, cât și al deținerii, armele cu țevi lise pot arunca și proiectile unice de tip Brenneke, Slug, Ideal, bilă crestată, tehnica adăugând neîncetat modele noi, unele de-a dreptul fanteziste. Oricum, cele clasice, menționate mai sus, și-au asigurat notorietatea în rândul utilizatorilor, devenind chiar, în jargon vânătoresc, substantive comune.

Puștile noastre fac obiectul unor multiple clasificări, cea dintâi, după cum am arătat, făcându-se în funcție de forajul țevilor. A doua privește modul de fixare a acestora, de unde derivă trei categorii de arme de vânătoare: cu țevi fixe, cu țevi basculante și cu țevi interschimbabile. Până nu demult, puștile de al doilea tip erau cele mai răspândite, imaginea consacrată a vânătorului tradițional rămânând aceea cu arma frântă pe antebraț, solitar sau printre camarazi, alături de câine și, uneori, de vânatul dobândit.

Astăzi, în vogă sunt (cel puțin în rândul nou-veniților în tagmă, pretențioși, prețioși și moderniști) puștile cu repetiție „cu pompă”, a căror țeavă fixă este alimentată dintr-o magazie tubulară aflată dedesubt. Trebuie spus aici că aceste arme se pretează îndeosebi la partidele cu vânat abundent, din aceeași specie (prepelițe, rațe, gâște, iepuri) sau de același gabarit. Faptul că succesiunea cartușelor din magazie nu poate consona cu apariția aleatorie a vânatului pe cătare le face ineficiente la vânătorile mixte (potârniche – iepure, sitar – gâscă ș. a. ). Nu mai vorbesc de combinatele iepure – fazan – vulpe – mistreț, unde ar trebui intercalat, printre cartușele cu alice, și câte unul cu proiectil unic, ceea ce e de-a dreptul utopic.

Al doilea inconvenient în cazul puștilor „cu pompă” îl constituie tentația multora dintre deținători de a trage, în cazul ratărilor succesive, până la epuizarea muniției din depozit. Febra momentului prevalează asupra banalului raționament potrivit căruia ritmul canonadei slăbește în eficiență pe măsura îndepărtării sălbăticiunii în zare.

În cazul puștilor cu două țevi, o nouă clasificare se face în funcție de planul de dispunere acestora: majoritatea sunt îmbinate orizontal și poartă numele de juxtapuse; cele așezate vertical sunt denumite suprapuse sau Bock. Aici, lucrurile țin numai de obișnuință, fie în urma preferințelor inițiale în achiziționarea armei, fie potrivit procurării întâmplătoare a acesteia, fără alegere, la intrarea în tagmă. În ce mă privește, novice fiind, am început cu un „IJ” de calibrul 16, cu țevi alăturate. Ori de câte ori aveam prilejul să trag cu o pușcă tip Bock, cu țevi suprapuse adică, mărturisesc că nu îmi cădea deloc bine, nici la umăr, nici pe linia de ochire. Așadar, și din acest punct de vedere, alcătuirea tandemului vânător – pușcă (la care se mai poate adăuga și câinele) poartă o pecete eminamente subiectivă.

Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator