PUȘTILE NOASTRE (IV)

PUȘTILE NOASTRE (IV)

Arme de vânătoare cu țevi ghintuite

       Ideea practicării unor caneluri sa a unor ghinturi în interiorul țevii armelor de foc – pentru ușurarea încărcării puștii și pentru sporirea preciziei tirului – a apărut în secolul al XV-lea. Inițial, acestea au fost drepte. Ulterior, au fost descoperite avantajele ghintuirii elicoidale și ale renunțării la încărcarea puștii pe la gura țevii, cu vergeaua, în favoarea alimentării armei prin camera cartușului.

Pentru a nu intra în detalii tehnice alambicate, ne rezumăm la simpla constatare că aspectul și performanțele carabinelor de azi sunt rezultatul unui lung șir de inovații și perfecționări, înainte de toate în scop militar. Natura belicoasă a omului nu se dezminte: orice invenție își găsește cea dintâi utilizare pe tărâm cazon. Pentru oprimarea sau suprimarea semenilor. Abia după căderea ei în desuetudine, în urma descoperirii unor mijloace ori metode de luptă mai eficiente, aceasta ajunge la îndemâna societății civile, dar și acolo în mod parcimonios.

Oricum, cu tot pasul în urmă, vânătoarea a beneficiat de evoluția gradată a armelor cu țevi ghintuite, astfel încât, în zilele noastre, oferta producătorilor asigură o gamă diversă și tot mai sofisticată de carabine, cărora li s-a adaptat o muniție pe zi ce trece mai performantă și mai surprinzătoare. În paralel, auxiliarele în materie de observare și de ochire la distanțe apreciabile sau în condiții de lumină naturală insuficientă s-au rafinat continuu, în admirația moderniștilor, adepți ai principiului „ușor și repede”. Din aceste concesii calitative, imaginea vânătorului clasic, bazat pe simțurile sale și pe mijloace de vânătoare tradiționale, nu are decât de pierdut. Referitor la performanțe, îmi amintesc că în romanul „Dealurile verzi ale Africii”, Hemingway declara cu emfază, la un moment dat, că a doborât un rinocer de la o distanță de aproximativ nouă 900 (nouă sute!) de metri, ceea ce mi se pare uluitor, dată fiind rezistența la foc a acestui pachiderm. Nu mai vorbesc de robustețea armei, de puterea (stopping-power) glonțului și de calculele balistice impuse vânătorului, în emoția câtorva secunde.

Revenind însă la principiile de bază ale structurii armelor cu țevi ghintuite, trebuie să ne focalizăm, înainte de toate, asupra parametrului definitoriu al acestora, și anume calibrul, cel dintâi dintre elementele de identificare a unei puști, menționat în „cartea de vizită”, dar și în documentele oficiale prin care se legitimează aceasta.

La fel ca și în cazul armelor de vânătoare cu țevi lise, și în privința carabinelor, pentru mulți dintre semeni, cifrele, numerele și literele ce definesc calibrul acestora au un caracter cu totul misterios. În principiu, lucrurile sunt cum nu se poate mai simple, îndeosebi pe plan european. De exemplu, carabina mea „Mauser”, de calibrul 7×57. Exprimată în milimetri, cifra 7 indică diametrul glonțului, iar numărul 57 definește lungimea tubului-cartuș sau a camerei acestuia din țeavă.

Fără a intra prea mult în amănunte, trebuie să amintim aici că, în funcție de organizare și de mecanismul specific, armele de vânătoare cu țevi ghintuite se împart în trei mari categorii: carabine cu repetiție, semiautomate și cu țevi basculante. Primele pot fi cu închizător sistem Mauser, cu închizător culisabil, cu levier sau cu pompă, iar cele din urmă – cu o singură țeavă, express, mixte și cu trei ori patru țevi.

Fiecare a fost concepută pentru un anumit fel de utilizare, recte cu un scop bine determinat, oarecum similar creării și omologării feluritelor rase de câini folosiți la vânătoare, cu specializare distinctă. Puținii cu caracter universal (braci germani sau vijle maghiare) ar corespunde, printr-o asociere insolită în planul armurăriei, puștilor combinate de tip mixt, drilling sau vierling (cu două, trei ori patru țevi), arme complexe, în consonanță cu spiritul vânătorului german, care le-a născocit. Cu greu mi-aș putea închipui un „happy-trigger” american sau un „cacciatore” italic mânuind cu plăcere un „vierling”, cu toată muniția aferentă asupră-i. Chiar și la noi, predispuși la mimetism fiind, mai cu seamă în Ardeal și Bucovina, unde nemții au trudit sisific la schimbarea mentalităților mioritice, puștile de vânătoare cu mai mult de două țevi sunt „rara avis”. În afara câtorva cuvinte cu parfum austriac, se pare că din multele decenii petrecute sub „greaua coroană habsburgică”, precum scria G. Călinescu, nu s-a lipit de noi mare lucru. Cu atât mai puțin în vânătoare.

Gabriel CHEROIU

 

 

Share This:

About Administrator