PUȘTILE NOASTRE (VI)



PUȘTILE NOASTRE (VI)

Aparate de ochire folosite la vânătoare

Pe vremuri, vânătorul se bizuia, în exercitarea pasiunii, exclusiv pe agerimea văzului și pe îndemânare, adică pe propriile simțuri, puse în acord cu performanțele tehnice ale armei sale. Prin acomodare și exercițiu, el ajungea să trimită cu precizie alicele prin țeava lisă ori glonțul prin cea ghintuită, la distanța optimă, către sălbăticiunea râvnită, fără să se hazardeze la lovituri peste puterile lui sau ale puștii. Instinctul, experiența și bun-simțul îi dictau, într-o fracțiune de secundă, îi dictau atât corecțiile de tir, cât și momentul acționării trăgaciului, prin simpla luare în cătare a vânatului. Este de la sine înțeles că această metodă nesofisticată de utilizare eficientă a armei de foc presupunea aplicarea unui evantai mult mai amplu de abilități și deprinderi de către omul ce trebuia să scurteze distanța dintre el și animalul dotat cu o acuitate senzorială net superioară.

Cu timpul, acest handicap a fost depășit, ajungându-se, astăzi, la implementarea pe tărâm cinegetic a celor mai multe dintre rafinamentele invențiilor și inovațiilor cu caracter militar. Pasul revoluționar l-a constituit apariția și utilizarea pe o scară tot mai largă a lunetei de ochire, acum devenind inseparabilă de carabine și de puștile combinate. În momentul de față, nu cred că mai există posesor de armă cu țeavă ghintuită nedotată cu lunetă, oricât de tradiționalist ar fi el. Până și unii fideli ai țevilor lise au fost seduși de vizoarele de ultimă generație, cu punct luminos, „Single Point” și „Aimpoint”, pentru distanțe de tragere mici…

Revenind la lunetă, se poate spune că anii au transformat-o, de la simplul complex de lentile inițial, într-un mic laborator la purtător, comprimat într-o formă în esență cilindrică, adaptabilă, prin variate sisteme de prindere, în partea superioară a țevii armei, în dreptul ochiului director al trăgătorului.

Din punct de vedere tehnic, dincolo de adjuvantele și ameliorările succesive, luneta de ochire respectă câteva principii constructive generale, cu caracter sine qua non. Cel dintâi parametru prin care se definește este grosismentul ori puterea de mărire sau de apropiere, cu caracter unitar ori variabil. Acesta este indicat de prima sau primele cifre ale formulei ce definește, precum o carte de identitate, fiecare tip de lunetă (6×42, 3-12×52 etc.). Numărul secund indică diametrul pupilei de intrare, exprimat în milimetri. De mărimea pupilei de intrare și a celei de ieșire depinde claritatea imaginii vizate prin intermediul lunetei.

Reticulul sau „crucea lunetei” reprezintă un reper de finețe în vizarea țintei înainte de declanșarea focului. De grosimi diferite, el poate fi, mai nou, luminos, ideal pentru vânătoarea în condiții de semiobscuritate, în zorii zilei sau la crepuscul.

Pentru tirul la distanțe scurte, mai cu seamă în mediul silvestru, moderniști au la dispoziție o găselniță de dată relativ recentă: aparatele de ochire cu punct luminos, adaptabile la toate tipurile de arme cu utilizare în mod reflex, rapid, „la sărite” sau „la goană”. Punctul luminos constituie un bun reper pentru corecțiile contra-cronometru, la vânat aflat în mișcare alertă.

Pentru a ușura (sau a complica, ar zice cârcotașii) și mai mult lucrurile, ingerința electronicii în domeniul aparatelor de ochire a dus la introducerea suplimentară în corpul lunetei a telemetrului, sistem ce permite afișarea instantanee (concomitent cu vizarea țintei) a distanței dintre vânător și vânat. Îndeobște, telemetrul este un aparat de sine stătător, cele cu laser fiind extrem de precise. Prin încorporarea lui în lunetă, rezultă un dispozitiv complex, ce înglobează mai multe instrumente, utilizabile simultan, ceea ce sporește viteza de reacție a vânătorului în momente de mare tensiune, irepetabile.

Piața fiind în continuă dezvoltare, chiar și cele mai vechi firme producătoare de lunete (Zeiss, Swarovski, Kahles, Docter Optic, Norconia, Leupold, Buschnell ș. a.) au asimilat toate „revoluțiile” tehnice din domeniu, punându-le la dispoziția tot mai numeroșilor amatori de aparatură sofisticată, adaptată la puștile care încă mai respectă rețeta clasică de fabricație. Până la urmă, tot ce se brodează prin diferite adaosuri, care de care mai futurist – în materie de aspect, pat, mecanism de dare a focului, aparatură și muniție –, se învârte în jurul aceleiași simple țevi din oțel, fără de care toată imaginația noastră de a o complica ar fi, vorba lui Titu Maiorescu, simplă formă fără fond.

Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator