RULETA URSEASCĂ

RULETA URSEASCĂ

 

Povestea cu cei două mii de urși supranumerari din Carpații noștri, urși care ar urma să fie scoși la mezat, mi se pare trasă de păr. Intens mediatizată, disputa dintre ecologiștii rămași la nivelul poveștilor „Ursul păcălit de vulpe” ori „Moș-Martin cel blajin” și purtătorii de cuvânt (destul de jalnici, ca prestație) ai societății civile afectate realmente de măsura ocrotirii fără discernământ a speciei tinde să nu depășească amploarea unui foc de paie. O asemenea furtună într-un pahar cu apă trăiește câtă vreme este subiect de presă. Odată valurile potolite, situația se detensionează și România redevine „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, precum Pașcanii lui Sadoveanu.

Un scurt istoric postdecembrist al statutului urșilor noștri indică un parcurs juridic foarte sinuos, cu urcușuri și coborâșuri, mai mult dictat de interese și emoții conjuncturale decât de realitate. Dacă, până în 1990, specia a fost monopol prezidențial, după acest an ea a încăput pe mâna noilor potentați și a samsarilor de ocazie, grăbiți să profite de situația prosperă a urșilor din Carpații României, deja celebri la expozițiile internaționale de trofee cinegetice. La prețuri relativ modice, pe atunci se puteau vâna exemplare capitale, ale căror cranii și blănuri puteau fi scoase fără prea mare greutate din țară, în lipsa unor reglementări clare. Pentru malversațiuni, vremurile tulburi sunt mană cerească. Așa a fost decapitată din punct de vedere valoric, în numai câțiva ani, populația ursină autohtonă, cea mai bine reprezentată de pe continent.

Pe fondul acestei stări de lucruri în deteriorare continuă, ursul românesc și-a schimbat oarecum peste noapte statutul (la pachet cu alte concesii făcute jinduitei noastre aderări la Uniunea Europeană), devenind specie strict protejată. Cu această ștampilă, el a fost integrat în Anexa I a CITES, în Anexa II a Convenției de la Berna, în Anexa II a Directivei Habitate și în Anexa IV a Directivei Specii ale UE. La noi, Anexa IV a OUG nr. 57/2007 i-a consfințit definitiv această calitate. Totuși, în baza art. 16 al Directivei Habitate, potrivit căruia, în condiții speciale, se pot face derogări de la prevederile respectivului act normativ, România a beneficiat de o cotă anuală de recoltă, în concordanță cu nivelul mai mult decât rezonabil al efectivelor și cu sporul natural remarcabil. Acest compromis, cu toate scăderile lui în aplicare, părea să nu dăuneze nimănui și să devină un modus vivendi.

Însă, în anul 2016, după escaladarea artificială, progresivă (începând cu 2012), a cotelor de recoltă, în baza unor așa-zise studii științifice, elaborate semidoct ori din interes, ordinul de ministru prin care era necesar să fie aprobate derogările pentru sezonul de vânătoare 2016/2017 nu a primit avizul Academiei Române. Cu toate pierderile necuantificate, populația de urs a profitat de clemența autorităților, sporindu-și efectivele și refăcându-și structura temporar deteriorată, prin apetitul pușcașilor cu dare de mână pentru „vârfuri”. Direct proporțional, a crescut și nivelul situațiilor conflictuale dintre oameni și urși. Sub această presiune, a fost emis Ordinul nr. 1169/2017, prin care a fost aprobată extragerea a 140 de urși în sezonul de vânătoare 2017/2018, cu acordul autorității publice centrale.. Dar documentația stufoasă, rapoartele și analizele – într-un cuvânt, birocrația – solicitate imperios au făcut inutilizabilă această supapă, concepută parcă anume pentru a nu putea fi folosită. În acest timp, lipsit de ajustări periodice, absolut necesare în cazul unei sălbăticiuni aflate în vârful piramidei trofice, ursul brun a prosperat. În mod firesc, s-au înmulțit și prejudiciile create de acest mare prădător în economia fondurilor cinegetice, în zootehnie și turism.

S-a ajuns, așadar, într-un impas generat de bâjbâială și inconsecvență în luarea unor decizii. Pe  neveste, zilele trecute, a explodat bomba propunerii intempestive de eliminare a două mii de urși, fapt care a incendiat spațiul mediatic. Cum, peste noapte? Oare un control judicios, cumpătat și bine argumentat n-ar fi fost în măsură să asigure evitarea degringoladei în domeniul sensibil al relației noastre cu mediul natural?

Dintre toate măsurile ce se adoptă, nu se știe care e cea nefastă pentru urs, pentru restul lumii sălbatice, pentru om; la fel ca la ruleta rusească, unde glonțul letal se ascunde în butoiașul revolverului, guvernat de hazard.

După cât se vede, se tot fac experimente pe seama „verigilor slabe”, unde lucrurile sunt întotdeauna încurcate, contradictorii sau netocmite, din neștiință ori, mai grav, cu bună știință. Oricum, exponenții noștri suferă, poate că pe bună dreptate, de complexul provincialului.

Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator