Sindromul pomului împodobit   

Sindromul pomului împodobit

 

Se spune că  o imagine poate avea un efect intens si transmite mai mult decât ar putea-o face cuvintele bine alese, înșiruite într- un text. Nimic mai adevărat!

Imortalizarea unui loc, a unei/unor persoane, a unor momente, fac din unele fotografii prețioși emisari ai istoriei. Multe au rolul de a transmite magia sau derizoriul unei trăiri. La vederea lor, te încearcă emoții greu de atins prin alte mijloace. O sumedenie de fotografii neinspirate, din categoria celor care redau tablouri finale de vânătoare, au invadat spațiul online, destul de permisiv cu asemenea elemente. Păsări sau mamifere împușcate, atârnate de pomi( nu voi folosi termenii de arbore sau arbust din motive ușor de dedus), ne duc cu gândul la scene macabre care îl oripilează chiar si pe cel mai încercat vânător.

In ultimul deceniu, mai mult decât oricând, societatea vânătorilor români a fost puternic zguduită de efectele unor acțiuni nesăbuite, iar reacțiile diverse nu au întârziat să  apară. In special fata de cele care au inclus promovarea si propagarea de fotografii in ipostaze de pseudo- bravură nimrodiană. Doar un pușcaș prostan face asemenea poze, nu un vânător ,,licențiat” din veacul in care trăim.

Tabloul final, cel in care se aranjează vânatul si se fac poze pentru alimentarea si alinarea amintirilor de mai târziu, trebuie sa fie unul solemn. Vânatul se cuvine cât mai atent așezat, astfel încât să nu fie in contrast cu mediul său de viață. Cuvântul cheie al acestor momente este respectul. Că ai împușcat o vulpe, un iepure, un mistreț, un șacal, se impune  să  conștientizezi că  prin puterea focului armei, ai curmat firul unei vieți. Tributul suprem plătit ție, vânătorului, a fost viața prăzii tale. Biruința ta trebuie sa fie moderată de emoțiile respectului, nu de grandomanie sau dispreț. Unul dintre protagoniștii fotografiilor insista, in scrierile sale, pe un anumit ,,tipic tradițional”, legat de tabloul de vânătoare.

Mă  întreb, cum este si firesc, care este sursa, izvorul tradiției, ce a dus la atârnarea acestor specii de vânat in pomi??? Unde s-au mai văzut prădătoare atârnate ca ciorchinii in arbori? Sau fazani dispuși ca si o căpiță de fân? Eticianul obștii ,,afiliaților” chiar menționează in cartea sa de etică vânătorească românească(pag. 44), distribuită asociațiilor din sistem, necesitatea de ,,a evita fotografierea in poziții hilare” a vânatului răpus .

Eu nu am descoperit etica vânătorească după cărțile acestui silvicultor. Până să vadă lumina tiparului cărțile sale de etică vânătorească românească, am lecturat si am asimilat noțiuni de etică vânătorească din scrierile lui Ionel Pop, Ernst Graf Silva Tarouca, apoi Ferdinand von Raesfeld, Walter Frevert si a altor scriitori de acest gen din Europa. In  Imperiul Habsburgic, deja spre  sfârșitul secolului al XIX-lea, noțiunile elementare de etică vânătorească erau stabilite si răspândite. Cinstirea vânatului nu se face prin batjocorire. Si sloganul ,,Kein heger, kein jager ” ( ,,Cine nu este ocrotitor, nu este vânător”) era poruncă de căpătai pentru vânători.

Etica vânătorească  post decembristă, cosmetizată după schimbările si evoluția oscilantă a cadrului legislativ si a ținutei moderne a vânătorilor, nu mai respectă intru totul vechile cutume.

Regretatul Ionel Pop, superlativul  literaturii cinegetice românești, chiar ne mărturisește  cum să percepem nobila pasiune a vânătorii:

(…),, Calitatea de vânător trebuie să fie si este o însușire de distincție, ea trebuie cinstită si ferită de tot ceea ce i-ar putea pângări frumusețea. S-ar putea restrânge in trei cuvinte normele de etică si in ceea ce-l privește pe vânător, legalitate, bunăcuviință, omenie. (…) In ochii si gândul vânătorului nu este îngăduit ca vânatul sa ieie vreodată forma de dușman. Ar implica aceasta sentimente de ură, de mânie, ceea ce este cu totul străin de înclinările vânătorului adevărat. Dacă in această luptă există pornire de ură, de dușmănie, aceasta poate să fie îndreptățită numai din partea vânatului, cu toate că aproape in toate cazurile frica, groaza este ceea ce stăpânește vânatul in fata puștii.”

Privind la prima fotografie, vedem doi vânători extaziați de belșugul prăzii lor.

Că au fost mai mulți, că au fost doar ei si fotograful, nu putem specula. Cert este că fazanii au fost agățați în mod necorespunzător în pomul care a devenit împodobit de abundența si cromatica penajului cocoșilor. Sunt convins că mulți vânători afiliați, plătitori de cotizații de lux, poate si-ar dori să împuște si ei atâția cocoși, ca in vremurile apuse, când basca proletară, secera si ciocanul dictau totul in tară, iar liderii binevoitori săvârșeau veritabile hetacombe ale vânatului. Oare tot atâția primesc si alți vânători care cotizează? Sau doar cei privilegiați beneficiază de asemenea bonusuri?

Fotograful care a imortalizat momentul merită lăudat pentru reușita de a intra in istorie, la categoria exemplelor ce ţin de etica vânătorească. Din păcate, nu–i știm numele. Poate i-am acorda si un ,,premiu de excelentă”. La fel si celui care a făcut celelalte două fotografii, cu pom împodobit cu prădătoare, un fel de natură moartă modernă, cu bravi purtători de arme, viclene surate roșcate si un șacal nesătul.

In poza a doua, niste oameni trecuti de vârsta brânzoilor (acea categorie care vor sa-si etaleze faptele vânătoresti cu orice pret), stau asemeni unor biruitori plăiesi, având in fundal atârnate vulpi si un sacal ce decoreaza un prunisor (sau un corcodus), asemeni unui pom impodobit de Crăciun. Ridicolul tocmai a trecut la o nouă dimensiune si in domeniul cinegetic!

Chiar cârmuitorul cu mandate nesfârșite al vânătorilor ,,afiliați”, recomandă in recenta sa carte de etica vânătorească românească, apărută in anul 2016, la pagina 17, următoarele :,,Nu lega plăcerea vânătorii de reușita cantitativa, ci de caracterul sportiv in care s-a desfășurat. Cel mai bun vânător nu este cel care a realizat cel mai mare tablou vânătoresc, ci acela care a știut sa vâneze ,,elegant”, adică sportiv si in deplină concordantă cu etica vânătorească. ”

Hmmm…vânătoare desfășurată in manieră sportivă? Poate se va strădui mai cu sârg in viitor si va explica cum si ce ar presupune asta. Doar o tot da in stânga si in dreapta cum este sa fii  ,,Franc”. Încă mai poate fi privită vânătoarea ca un sport??? Poate, pentru bătăiașii plini de energie, care, la sfârșit mai sunt si admonestați si desconsiderați de către „somnități”, vorba lui Titus Popovici.

Vânătoarea prezentului trebuie tratată cu multă responsabilitate, seriozitate, cu decentă si cumpătare .

Poza a treia prezintă niște carnivore inerte atârnate dupa bunul plac.

După vizualizarea celor trei fotografii cu adevărat  triste, nu trebuie judecate persoanele, ci faptele lor. Vitejii, măcar acum, la  vârsta senectuții, poate vor învăța si accepta că vânătoarea înseamnă si altceva decât o pradă bogată atârnată in ,,pomii abundentei”. Cum moldovenii de peste Prut zic la troaca porcilor ,, jgheabul belșugului”, poate intr-o nouă ediție a cărții sale de etică vânătorească dedicată vânătorilor afiliați, distinsul etician va stabili că la tablourile finale de vânătoare să se folosească ,,pomul belșugului”, sau ,,pomul împodobit de prada lui Eustațiu”.

Aceste fotografii neinspirate nu au nimic in comun cu adevărații vânători si trebuie stabilită clar o delimitare de cei care recurg la asemenea manifestări . Cei care etalează asemenea poze își înfățișează ,,îngustimea gândirii”. Bine ca nu doare!  Dacă ar durea, mulți ar urla si s-ar văicări pe plaiurile mioritice. Repercusiunile si reacțiile opiniei publice sunt justificate.  Din cauza unora ca ei, toți vânătorii sunt etichetați după aceleași criterii. Atâta timp cât unele fotografii vânătorești sunt propagate ca fiind reprezentative pentru îndeletnicirea specifică tagmei, nu ne rămâne decât sa tratam cu dezgust asemenea comportamente de  pușcași. Privind pozele, nu vezi admirație fată  de vânatul dobândit, ci mai degrabă  o paradă  a mitocăniei care nu  face cinste vânătorii, nici măcar in România. Nu e lucru ușor să schimbăm toate aceste carente, dependențele create în peste un sfert de veac de democrație cu tentă de feudalism sunt uriașe iar dezgustul și lehamitea i-a făcut pe mulți să abandoneze pasiunea vânătorii. Aparatul de propagandă a vânătorii românești, menit să transforme minciuna în adevăr, este deja supra-dimensionat.

Asemenea scene eternizate in imagini sunt nevrednice de ținuta vânătorilor si merită reținute doar ca exemple negative ale comportamentului unor purtători de pușcă mai norocoși, nicidecum mai reprezentativi in cadrul tagmei, cum se pretind. De fapt, o elită jalnică …

 

Radu V. Mija

Share This:

About Administrator