SUSPENDAREA VÂNĂTORII LA PĂSĂRI
Recenta hotărâre a Curții de Apel Brașov a pus pe jar întreaga suflare vânătorească din România: pe 20 august, la cinci zile după deschiderea sezonului la mai multe specii de păsări din calendarul breslei noastre, magistrații respectivului for au socotit ca îndreptățit demersul Asociației „Alianța pentru Combaterea Abuzurilor” în vederea respingerii Ordinului Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. 1400 din 13 iulie 2020 privind aprobarea cotelor de recoltă pentru unele specii de faună de interes cinegetic la care vânătoarea este permisă, pentru perioada 15 mai 2020 – 14 mai 2021, precum și a Anexelor 3, 4 și 5 ale aceluiași Ordin, până la pronunțarea instanței de fond.
Motivul invocat de contestatari rezidă în faptul că nu există nici până în clipa de față o metodologie clară a stabilirii cotelor de extracție prin vânătoare, acestui punct de vedere raliindu-i-se și Societatea Ornitologică Română, care ar fi atras atenția, prin numeroase adrese către MMAP, asupra viciilor de procedură în calcularea respectivelor cote. Hotărârea Curții de Apel Brașov este executorie, cu drept de recurs. Cert este că, de la momentul pronunțării, niciun vânător nu are dreptul să împuște, să transporte, să utilizeze sau să valorifice vreo pasăre (toate aceste activități circumscriindu-se infracțiunii de braconaj) din cele treizeci și șase de specii vizate prin sus-menționata decizie.
Potrivit Societății Ornitologice Române, verdictul Curții de Apel Brașov „reprezintă o premieră salutară pentru România, în condițiile în care judecătorii acestei instanțe au reușit să creeze jurisprudență la nivel național în domeniul protecției mediului și biodiversității, a cărei componentă deosebit de importantă o reprezintă speciile de păsări sălbatice.”
Deși tardiv și în deplin respect față de activitatea exponenților puterii judecătorești – esențială într-un stat de drept și reprezentată, metaforic, ca fiind inflexibilă (cu balanța într-o mână și cu spada în cealaltă) și nepărtinitoare (legată la ochi) –, îmi îngădui să exprim câteva nedumeriri, ale mele și ale camarazilor mei, în legătură cu argumentele care au înclinat talerul cântarului în defavoarea vânătorilor.
Argumentul forte al petenților se referă la neconcordanța dintre cifrele prezentate în urma evaluării anuale a efectivelor speciilor de păsări de interes cinegetic și nivelul real al populațiilor acestora, parametru de bază în stabilirea periodică a cotei de recoltă. În paranteză fie spus, opinez că, pentru a nu mai da naștere la confuzii în rândul nespecialiștilor, termenul de „evaluare” ar trebui înlocuit cu cel de „estimare”. Mai ales în cazul păsărilor de pasaj, orice inventar sau recensământ aproape că frizează ridicolul. Chiar și zburătoarele autohtone sunt imposibil de numărat cu exactitate. Dacă un ornitolog cu pretenții îmi poate spune nu câți grauri sau câte prepelițe se află acum în România, ci doar câte vrăbii sunt în parcul Cișmigiu din București, îmi scot pălăria în fața lui. De altfel, subiectul a fost tratat cu acribie de reputatul biolog dr. Dimitrie Radu, sub titlul „Boala estimărilor cantitative”.
Nu se poate spune cu precizie câți urși trăiesc acum pe meleagurile noastre, darămite câte gaițe. Apropo de corvide, care au proliferat într-atât, încât au pus stăpânire și pe orașe, dar nu se mai pot vâna acum, trebuie menționat faptul că decizia recentă a Curții de Apel Brașov nu a respins, principial, Ordinul MMAP în integralitatea lui, ci selectiv, lăsând vânătorilor deschisă portița către fazan și potârniche, excepții neinspirate, pomenitele specii fiind sedentare și sensibile, ultima chiar meritând să fie ocrotită pe alocuri, mai cu seamă în iernile grele (odinioară, paznicilor de vânătoare chiar le revenea sarcina de a salva potârnichile vlăguite de foame și de a le adăposti în podul casei, hrănindu-le și adăpându-le până la venirea primăverii, când erau eliberate în teren). Nu înțeleg de ce coțofenele și ciorile se bucură, astăzi, de un tratament special.
Ca de obicei, ne remarcăm și în acest domeniu prin originalitate. Institutele noastre de cercetări au elaborat formule, chei de diagnoză și de bonitate complexe, dar ușor de demontat, după cum se vede, de amatori ofensivi și de unii magistrați. Veleitarismul se pare că își pune definitiv amprenta pe felul nostru de a fi. La doi pași, Ungaria poate constitui un model de gestionare durabilă a faunei sălbatice, vânătoarea și activitățile conexe contribuind cu 5% la PIB-ul țării, în vreme ce noi, cu o geografie mult mai generoasă, rămânem, inclusiv pe plan cinegetic, o insulă rizibilă într-o Europă care chiar avea nevoie dacă nu de un mare parc natural, măcar de unul de distracții.
Gabriel CHEROIU
