VÂNĂTOAREA, ÎN CARUSELUL INIȚIATIVELOR LEGISLATIVE

VÂNĂTOAREA, ÎN CARUSELUL INIȚIATIVELOR LEGISLATIVE

În România zilelor noastre, legea vânătorii, dacă ar fi fost ființă umană, putea fi taxată ca versatilă. Dar așa, ca produs al intereselor de moment ale diverselor persoane sau grupări cu o cât de firavă tangență la activitatea cinegetică, ea rămâne cea mai instabilă dintre legi. În ultimele două decenii, numai cine nu a vrut n-a mutilat-o, astfel că, dacă vrei să te descurci în jungla înlocuirilor și adaosurilor succesive la textul inițial, îți trebuie neapărat o macetă și un munte de răbdare.
De pildă, chiar în clipa de față stau la rând trei inițiative legislative nou-nouțe privitoare la modificarea statutului tot atâtor specii din fauna noastră: ursul brun, capra neagră și cormoranul mare. Cum se întâmplă de obicei la noi, mi-e teamă că vom asista la alte experimente, menite să încurce și mai mult lucrurile, nicidecum să le limpezească.
Ursul este exemplul cel mai bun pentru ideea de bâjbâială mioritică în privința relației omului cu mediul. Când aflat, fără excepție, la cheremul unui singur personaj, pușcașul suprem (pentru satisfacerea căruia obedienții au scornit metode fanteziste, cum a fost eșecul creșterii în țarcuri a sute de pui de urs, rupți de lângă mamele lor), când vânat fără măsură în manieră comercială, acest animal impunător, fără dușmani naturali, este astăzi strict protejat. O altă exagerare, tipică pentru stilul autohton de a sări dintr-o extremă în alta. Deja în efectiv supranumerar, ursul produce pagube în șeptel, atacă oameni, se urbanizează. Trebuie găsită o cale de mijloc, fără excese mercantile, dar și fără stufoasa birocrație care împiedică sancționarea exemplarelor producătoare de daune. Măcar în concepție, această nouă modificare a legii ar trebui să nu lase loc pentru reproșuri sau regrete.
Cât privește capra neagră, a cărei vânare se propune a fi cu totul interzisă, înclin să cred că ne aflăm în fața unui puseu de zel în rândul neprofesioniștilor „verzi” care ignoră atât evaluările anuale din care derivă cota de extracție, cât și nivelul efectivului optim și al celui real, toate aflate în mâna autorităților ce răspund de domeniul cinegetic. E adevărat, în anul 1937, a fost dispusă ocrotirea totală a caprei negre în Carpații noștri, dar atunci situația era de-a dreptul dezastruoasă, braconajul cu arme militare rămase după război căpătând proporții îngrijorătoare. Specia, cantonată în doar câteva masive muntoase, își redusese drastic efectivele. Măsura de atunci a fost salutară. Ulterior, măsurilor de protecție li s-a adăugat și campania de populări și repopulări a tuturor cartierelor muntoase propice. Astăzi, capra neagră este prezentă în tot lanțul carpatic românesc, în diverse proporții, inclusiv în rezervații. De aceea, consider că eventualele disfuncții trebuie corectate științific, profesional, nu emoțional.
A treia inițiativă legislativă privește cormoranul mare. Semnalul a fost dat de la nivel înalt, ministerial, punându-se în spinarea acestei păsări eșecul acvaculturii naționale, într-atât încât românii se bizuiesc astăzi mai mult pe peștele din import. Să fim serioși: există atâta luciu de apă neproductiv în afara arealului cormoranului mare, iar noi căutăm în continuare pretexte pentru neputință, După cum se vede, retorica noastră rămâne flecăreala.
E adevărat, în trecut cormoranul mare era specie de vânat. De fapt, nu se vâna, ci se combătea. Paznicii iazurilor piscicole, dotați cu arme cu țevi lise și cartușe în funcție de palmares, țineau sub control efectivele briganzilor în penaj cernit, care, într-adevăr, ihtiofagi fiind, se fac răspunzători de deturnarea de la consumul uman, în beneficiu propriu, a unei cote-parte din peștii de talie mică și medie. Exagerând în evaluarea acestui așa-zis rapt, se poate ajunge, după cum s-a văzut, la cantități care încearcă să justifice rizibil deficitul crescând al economiei naționale.
Una peste alta, n-ar fi rea readucerea cormoranului mare în cătarea vânătorilor, deși nu văd mulți confrați așezându-și-l pe panoplie, ca trofeu. Cred că altele ar trebui să fie metodele de ținere sub control a acestei păsări, într-un efectiv rezonabil pentru interesele omului. În străinătate, cormoranilor supranumerari li se administrează chiar și anticoncepționale. Nu glumesc.
„Cel mai greu lucru pentru un român care știe citi este să nu scrie”, opina I. L. Caragiale. Și, am adăuga noi, să nu conceapă inițiative legislative în materie de vânătoare. Aici, e precum în fotbal și în politică: toți se pricep.
Dr. Gabriel Cheroiu

Share This:

About Administrator