VRAJA COLIBEI

VRAJA COLIBEI

Boncăluitul cerbilor este în toi. Peste câteva zile, la echinocțiul de toamnă, se socotește a fi vârful spectacolului pe care aceste nobile sălbăticiuni îl oferă lumii dimprejur prin nunta lor plină de culoare. Ceea ce la alte vietăți se petrece în taină, la cerbi devine fiestă, turnir și impresionantă demonstrație de forță.
Nu mulți sunt cei care se încumetă să deguste aceste momente exuberante ale naturii, în dispreț față de confortul și rutina cotidiene, dispuși să accepte, preț de mai multe zile, rigorile traiului în austeritate. Și totuși, paradoxal, de aici se naște, pentru martori, farmecul boncăluitului.
Ionel Pop vorbea într-una din cărțile lui despre vraja cabanei. Cu toată deferența, socotesc cabana – în accepțiunea sa contemporană – prea aproape de fără-de-grija „binefacerilor” civilizației. Mai potrivită cu spiritul momentelor pe care le trăim acut, departe de capcanele citadinului, în primordialitate, mi se pare coliba.
Toamnă de toamnă, în aproape o jumătate de secol, am ascultat mugetul cerbilor, cuibărit în clăi ori în fânul oboroanelor de pe obcini, în observatoare deschise, cu stele pâlpâind deasupră-mi, sau în alcătuiri simple, din bușteni încheiați ciobănește, având ranița drept căpătâi, lângă focul devenit camarad de nădejde. Prin ușa deschisă a colibei, glasul cerbilor intra nestingherit în încăperea ce-mi devenise, în scurtă vreme, cămin. Deja îi aflasem toate secretele, îi cunoșteam cotloanele, ne împrieteniserăm.
Aici mai poposim și iarna, între două goane la mistreți, și primăvara, pe urmele gotcanilor. Atunci are alt farmec. Acum, nu cu mult după răscolitul stânelor, încă mai păstrează ceva din ecoul activităților pastorale, din mirosul de zer și de jintiță. În bătelniștea țarcului, acum pustiu, din pământul îngrășat de turmă, au răsărit bureți albi și rotunzi, din cale-afară de gustoși, după o pregătire sumară în ceaun, cu ulei și usturoi.
Scriu aceste rânduri, șezând pe lavița din fața colibei din Chicera-Mică. Soarele scapătă, la capătul drumului său către Tarnița, peste Sâhla-Buhii. Cu un ceas în urmă, am văzut prelingându-se de-a lungul gardului de răzlogi o vulpe, deja îmbrăcată în cațaveică de iarnă. Am țâțâit precum șoarecele, ademenind-o până aproape, la douăzeci de metri. Pesemne, mai vânase prin preajmă mici rozătoare atrase de produsele specifice ale activității ciobănești. S-a dumirit târziu de păcăleală, destinzându-se ca un arc către pavăza pădurii.
Am tras pe ușă un târș uscat până la vatra deschisă în colțul din dreapta. Pe măsură ce flăcările mâncau din el, îl tot aduceam înăuntru, împuținându-i trupul lung, rămas afară. Până diseară, voi putea închide poarta, priponind-o cu un par zdravăn. Apă mi-am adus de la Burcutul-lui-Izdrob, după numele sihastrului ce se însingurase odinioară aici. Mă bucur că telefonul mobil îmi este cu desăvârșire inutil aici, unde mi s-ar fi părut straniu să-l aud sunând.
Mi-am rostuit toate lucrurile în cuiele de lemn și pe polițele unde până mai ieri se odihneau cașii, iar pe priciul din stânga focului am întins sacul de dormit, cu puf de gâscă sălbatică. Pentru noapte, mi-am încărcat lampa solară. Păcat că, în aceste zile, e lună nouă. Va crește abia după echinocțiu, în urma mea.
Dimineața, am fost în Runculeț și în Stirigoaia. Mugeau taurii pe toate culmile dimprejur, în fundul pâraielor, în parchete și curmături. Nici nu au fost trase bine la vale columnele arborilor prăvăliți de vântoasele din primăvară, că locurile deschise au și fost luate în stăpânire de alaiurile de nuntă ale cerbilor. Iarba nouă ține ciutele pe loc. În plus, au lărgime jur-împrejur, ca spațiu de manevră din fața neprietenilor. În lutul unui șleau umed, am văzut urmele unei lupoaice însoțite de trei pui, deja pregătiți pentru primele lecții practice de coordonare în haitic a apropierii de prăzi mari. Însă acum greu te poți furișa, fiară sau om, cu gând să înșeli vigilența ciutelor, fără ca ele să nu-ți citească gândul cel rău. Stăpânul, nebun de febra rutului, e surd și orb la toate cele din preajma lui, atent numai la rivali și la efluviile ademenitoare ale femelelor. Dacă vântul nu ți-e vrăjmaș și îl stârnești cu glas prefăcut, de pețitor mai nevolnic decât dânsul, ori bați cu toiagul în tufe, ca și când ai avea intenții de uzurpator, îl poți scoate lesne din cetatea lui verde și chiar îl poți aduce până la numai câțiva metri, cum mi s-a întâmplat în zori. Sunt șiretlicuri care doar pe el îl pot amăgi: ciutele sunt însă mereu atente, lucide și vigilente, mai cu seamă bătrâna cea stearpă, care mai mult pândește decât paște. Mulți potrivnici îi blestemă neodihna și zelul.
Departe, modulat, se aude primul muget. Începe spectacolul.
Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator