VREMEA PUILOR

VREMEA PUILOR

 

Calendaristic, iunie deschide porțile verii. Astronomic însă, anotimpul estival se instalează la solstițiu, aproape de Sânziene. Pentru majoritatea vietăților sălbatice de la noi, e vremea puilor. Cei ai prădătorilor au venit deja pe lume, iar părinții pot să le aducă acum hrană fragedă, pe seama prăsilei celei noi a plantivorelor și păsărilor de tot felul. La vremea aceasta, doar șacalul și vulpea se pot vâna, singurii care nu se bucură de o perioadă de cruțare pe timpul creșterii progeniturilor, fiind păgubitori și prolifici, ca și lupul de altfel, dar el are un statut aparte în Carpații noștri, grație ștampilei de „specie periclitată” aplicate în Uniunea Europeană câtorva sălbăticiuni pe care țările apusene le-au combătut până nu demult cu fervoare, astfel că, astăzi, se erijează în protecționiste pline de compasiune și strictețe, în… casa altora, de unde ursul, lupul și râsul n-au lipsit niciodată.

Cum spuneam, e timpul puilor. Pentru cervide, luna iunie reprezintă momentul de culme a refacerii efectivelor, perioadă care asigură sporul natural necesar pentru compensarea pierderilor suferite de pe urma prădătorilor (inclusiv a omului) și a vicisitudinilor vremii.

Coboram, zilele trecute, pe o potecă flancată de ierburi înalte, sporite de căldura nefirească a începutului de mai. Acolo, obișnuia să iasă un țap de selecție, cu un corn strâmb, adus peste ochi, probabil printr-o deviere a cilindrului frontal, ireversibilă. Amurgea. Ajuns în preajma observatorului înalt din coasta poienii, cu gând să arunc o privire de ansamblu, jur-împrejur, la căderea serii. Din timp în timp, măturam cu binoclul cercul aproape perfect ce mi se deschidea în față, din punctul tangent în care mă aflam.

În lumina scăzută, așteptam să se ivească, din pădurea bătrână, căpriorul. Câteva gaițe, vigilente cum le este firea, au început să cârâie insistent. Ceva se apropiase la adăpostul arborilor și pregeta înainte de a ieși în larg. Mi-am concentrat atenția asupra laturii de miazăzi a poienii. La apus, lumina piezișă a soarelui bătea chiar la liziera pădurii, peste ierbăria cotropită de zmeur și buruieni înalte, dintre câteva cioate vechi, ruginite, martori ai unor flancuri înaintate ale molidișului. Pesemne, cu ani în urmă, omul s-a hotărât să restabilească vechile hotare, eliminând intrușii, de altfel venerabili, din incinta poienii.

După un timp, de după aripile de cetină a ieșit discret o căprioară. Atât de discret, încât nici nu i-am remarcat imediat prelingerea prin vegetație, deși cercetam cu atenție zona străjuită de gaițe. Întâi a întrebat vântul, despletindu-i fuiorul prietenos în fire subțiri, pe înțelesul ei, după care a pășit încrezătoare, ca și cum ar fi fost în căutarea unor frunze anume, demult jinduite. A ciupit dintr-un lujer, apoi s-a depărtat spre un altul. După câteva cercuri tot mai strânse, a dat, probabil, un semn neauzit de mine, pentru că, dintr-o dată, au răsărit în preajmă-i, ca de nicăieri, doi iezi pistruiați în căutarea izvorului de lapte. Până atunci, adăstaseră cuminți în ierbărie. Blănița marmorată, cu stropi albi precum petele de lumină strecurate prin frunziș, și mirosul corporal redus în primele zile de viață îi fac să treacă aproape neobservați de ochii și nasul atâtor vrăjmași, de la jder, vulpe ori viezure, până la mistreț, lup, râs și urs.

După masă, au pornit să se joace, sărind ca niște lăcuste prin fâneață, dar nu departe de căprioara care veghea, cu toate simțurile treze. Aproape că uitasem de rostul meu în poiana Oglinda, furat de scena adusă de binoclu până la câțiva pași. Dar, pe neștiute, la fel cum a început, spectacolul s-a și sfârșit. Nălucile parcă s-au dizolvat dintr-o dată în verdele întunecat de umbrele înserării.

Am avut prilejul să înțeleg, pe viu, mecanismul prin care sălbăticiunile vulnerabile își apără viața în cele mai delicate momente ale existenței. Toate precauțiile mamei, nemișcarea, homocromia și reprimarea izurilor specifice ale iezilor de căprior fac parte din apanajul tuturor cervidelor. Vițeii ciutelor beneficiază de aceleași mijloace de protecție.

Din compasiune, unii semeni ai noștri, nimerind în preajma unor astfel de pui, îi cred abandonați și, în consecință, joacă falsul rol de salvatori, rupându-i din lumea lor. Ei nu știu că, pe aproape, căprioara sau ciuta trăiește drama unei mame căreia i s-au răpit pruncii. Uneori, și iadul e pavat cu intenții bune…

Gabriel CHEROIU

 

Share This:

About Administrator