VULPOIUL ISPĂȘITOR

VULPOIUL ISPĂȘITOR

Primele zile ale acestui decembrie nu ne-au răsfățat cu zăpezile de altădată, vorba poetului, oferindu-ne în schimb zile însorite și nopți cu ger sec, demn de Bobotează. În zori, când am intrat pe culoarul strâmt al Lungulețului, aerul tăia ca briciul. Noroc că, trăgând din pălăria organizatorului biletul cu numărul 13 (ca de atâtea ori, de altfel), m-am încălzit urcând culmea aprigă până la stand, în poiana Roșișnei, parte a întinsului platou al Darienilor, cătun uitat de lume între bazinul Argelului și al Demăcușei, presărat cu gospodării după tipic huțul – case și grajduri cu acoperiș în două ape, înconjurate de oboroane, cum se numesc aici fânarele în care își petrece lungile luni de iarnă iarba uscată a înmiresmatelor fânețe de peste vară.
Ultimul stand era la stânga mea, în Groapa lui Valah. În așteptarea mistreților și a vulpilor, m-am pomenit, după o oră de nemișcare în spatele gardului de răzlogi dincolo de care începe desul codrului, cu un cerb tânăr, stârnit din vale de hăitași și de câinii hărțuitori. „Optarul”, cum mai sunt numiți asemenea tauri după numărul ramurilor de pe cele două prăjini ale coarnelor, a defilat prin fața mea fără să mă fi simțit. Boarea trăgea către culme, iar el era atent la zgomotele străine din vale. A traversat tăpșanul înierbat din ochiul de pădure din dreptul meu și s-a pierdut cu pași grăbiți, printre mesteceni, molizi și fagi, în huci. Până să-l văd în loc deschis, mi-a dat realmente emoții, căci, după călcătura apăsată, mi-am închipuit că e un vier solitar în căutare de scroafe, acum în călduri. Am lăsat în jos țeava „Mauser”-ului, carabina mea de calibrul 7×57, însă fără să-mi pierd speranța în năvala unei ipotetice ciurde. Când am deslușit printre cetini siluetele primilor copoi și vestele în culori vii ale gonacilor, m-am urnit către locul de întâlnire.
A doua goană a fost plănuită pentru celălalt versant al poienii Darienilor, așa că nu a trebuit să facem prea multă risipă de energie, cu excepția schimbării priveliștii. Povestea s-a petrecut aproape întocmai, atâta doar că în locul cerbului mi-au defilat prin față două căprițe, de data aceasta chiar la început, când, după pașii ușori, mă așteptam la ivirea unei vulpi. M-am resemnat din nou, delectându-mă cu forfota câtorva pițiguși și cu prezența în preajmă a unui mugurar cu pieptar cărămiziu, îngrijorat probabil de apropierea iernii. Coborârea lor dinspre miazănoapte e semn de restriște.
La munte, mai ales în anotimpul alb, goanele durează cu mult mai mult decât la șes, căci atât deplasarea vânătorilor, cât și cea a bătăiașilor dintr-un bazin în altul ori de pe o culme pe alta presupun efort și timp. De obicei, aici, o zi de vânătoare în devălmășie, chiar și în grup restrâns, cum se impune astăzi, se rezumă doar la două goane. Arareori mai rămâne loc pentru a treia. Date fiind rezultatele partidei, organizatorii ne-au propus de această dată să ne mobilizăm cu toții pentru o ultimă încercare, pe versantul sub care au fost parcate autovehiculele. Soarele încă nu-și încheiase scurta cursă hibernală între cele două coame împădurite, așa că ne-am înșirat chiar pe drumul forestier, mie revenindu-mi un dâmb scăldat în lumina călduță a după-amiezii. În jur predominau fagii, așa că, în lipsa zăpezii, aveam un aliat de nădejde în frunzișul veșted, în cazul că mi se va fi apropiat de stand vreo sălbăticiune, oricât de grijuliu ar fi pășit ea.
Dar n-a fost să fie. Pe măsura coborârii hăitașilor, neauzind nici vreun lătrat ascuțit de câine, mi se stingeau și ultimele nădejdi. Așa că am descărcat arma și am ieșit la drum. Deodată, undeva pe flancul drept, a răsunat un foc. Poate că și-a încercat pe acolo norocul, in extremis, vreun vier bătrân și viclean, trecut prin multe prigoane de felul acesta. Însă n-a fost așa: de departe l-am recunoscut pe camaradul nostru Ionuț, târând după el un vulpoi destul de deteriorat de glonț. Oricum, era trofeul partidei.
La focul de despărțire, încropit din câteva găteje uscate culese de sub arborii bătrâni din marginea pădurii, mi-a venit în minte povestea biblicului țap ispășitor, încărcat cu toate păcatele de peste an ale oamenilor și apoi sacrificat pentru a șterge întreaga culpabilitate a comunității. Să fi fost acest vulpoi alesul mistreților, la sfârșit de an, pentru vina lor de a nu ni se fi arătat cum ne-am fi dorit în atâtea rânduri, inclusiv astăzi? Probabil că așa se nasc parabolele.

Gabriel CHEROIU

Share This:

About Administrator